Cuvânt din dreptul inimii

de Crin-Triandafil Theodorescu

Mă contactează postmodernist, pe rețeaua de socializare dominantă, că vrea un săptămânal online, că o rubrică și că eu. Mă prinde greșit, în faza de implozare a valului, știți, când valul se apropie de țărm și se înalță, înainte de a se pulveriza pe nisip, când încremenește o secundă înalt spre cer. Aici sunt. Dar poate că aici sunt mereu, undeva, nedefinit cartografic, pe poteca ce ne leagă nașterea de plecarea la cer. Și nu știu nimic despre Petraș, nimic (bulină neagră), altceva decât că are timp liber și îl sedimentează la fundația vieții cetății (bulină albă). Întreb sumar despre ce e vorba, un săptămânal și că acolo să zicem și de aia, și de aialaltă, îi zic că nu mă interesează politica (bile albe și multe) și că nici nu-mi plac înregimentările ideologice, zice nu, aveți o bucată de tarla informatică, virtuală, o curticică albă pe care să plantați gospodărește niște semințe de cuvinte și de gânduri (altă bilă albă).

N-are nici o șansă. Nici una n-are, internetul e suprasaturat de informație, se nasc platforme și se scufundă platforme, e o continuă mișcare tectonică care duce în abisuri demersuri jurnalistice și ridică p-altele, o alunecare a continentelor de idei, îi spun că n-are nici o șansă și tace câteva secunde, tace electronic, la capătul tastaturii personale.

Îmi plac cauzele mici, fără șanse. Chestiile alea mărunte, pe lângă care treci cu sferturi de privire, insignifiante, matricele unor mari posibile întâmplări. Mereu mi-au plăcut, așa că bile albe, albe, ninse conștiincios de un Moș Crăciun îmbătrânit de timpuri, zic bine, fie, dar la tarlaua aia virtuală vă rog să montați o portiță mică, una de fugă, cum aveau țăranii de pe Someș în fundul grădinii, cum, nu știți? Localitățile din zona Năsăudului erau fundamentate în special de-a lungul bazinelor hidrografice, casele erau înfipte una în umărul alteia cu frunțile spre firul de apă și cu opincile spre deal,unde se afla, îndeobște, niscai pădure. Și în spatele curții, spre pădurea asta, o portiță micuță și discretă, și-l întreb într-o zi pe un bătrân din munți da ce-i cu portița asta, și-mi zice părinte, e de pe vremea tătarilor, pe ea fugeau spre pădure și spre munte părinții noștri, cu noi în brațe și cu rugăciunea pe buze, îi zice portița de fugă, așa că, domnule Petraș, undeva, spre munte și spre pădure clădiți-mi o portiță de fugă, că singura grădină în care dau cu sapa e propria mea conștiință.

Batem palma, zice, super, o batem. Titlul?

”Cuvânt din dreptul inimii” să fie. Că inima mea bătrână e ca un meterez cu ambrazură. Are acolo, în textura ei, un spațiu crenelat în care, dacă înfigi ochii copilărește, vezi răsăritul. Și că, stimate domnule încăpățânat, într-o lume plină de dreptăți, de alambicate demonstrații aritmetice, de logici personale implementate planetar, eu vă propun un mic crochiu, o salată oarecare plină de poate, cum ar fi dacă, însă, să nu uităm, pe de altă parte. Și toate astea, din dreptul ambrazurii de la inimă. Că toată dreptatea noastră, în fața cerului, e un șervet de bucătărie folosit și uitat în ninsoarea umedă. Și că doar iubirea, proastă și ilogică, dă valoare faptei și gândului nostru. În absența acestui dumnezeiesc condiment nu ni se poate coace pâinea cea de toate zilele și de toate nopțile noastre…

Așadar, cuvânt din dreptul inimii să fie.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%