Pește fript cu fagure de miere

de Crin-Triandafil Theodorescu

Îmi iubesc Dumnezeul. În felul meu tâmpit și necanonic. Cu patimă, cu lacrimă, cu dor mult, îl iubesc. Și după ce L-am hăituit decenii prin cărți, biblioteci și guri bărboase și-nțelepte, găsitu-L-am la un țărm de mare, Înviat gata și pe bune, nu povești pe drumul Emaosului, c-o fi, c-o păți. Stătea pe o piatră, valurile îi băteau la picioare și la un foc din trestie frigea ceva de mâncare. O bucată de pește fript și-un fagure de miere, și-a mâncat în fața mea și mi-a râs curat drept în inimă uitându-se. Pește fript și-un fagure de miere. Dureros de neobișnuit, cum e iubirea. Dureros de neobișnuită. Ieșită din dogmă, zăpăcitoare, prăbușită din astre. Cine poate pune lege iubirii, alta decât iubirea însăși? Adică cine pune un fagure de miere peste un pește fript, și mănâncă cu amețitul ăla de preot din Lușca?

Peștele fript și fagurele de miere a devenit mâncarea mea de taină. Desertul liturghiei, petrecerea de după. Gustul iubirii împrăștiate pe pământ din pântecele Mariei fecioara. Gustul lui Dumnezeu pășind desculț pe planetă, rostogolindu-se în chiote cu copiii prin iarba din curte, nevăzut decât de ei, mângâind câte-o babă știrbă din pensia căreia un nepot student, undeva, își cumpără o carte. Sau un shot. Și Înviatul meu Dumnezeu adevărat din înviat adevărat îl iubește la fel și pe cel cu cartea, și pe cel cu shotul de vodcă, și pe babă și pe îngâmfatul ăla care se scobește în nas la semafor, într-o mașină ca o navetă spațială. Până și pe mine mă iubește, găuritul, amețitul, îndrăgostitul Lui, până și pe mine. Mă ține drept să nu cad din credință, deși sunt până la gât în greșeli. Că mai mari găuri ca mine nimeni n-are, nimeni. Și-mi trimite din când în când câte-un om să mă simt iubit. Oameni-epistolă. Unii dintre ei mi se agață de viață ca lumina lunii de ochiul nedormit. Se așează pe covorul cald din sufletul meu și bem cafele, iubindu-ne din cuvinte și priviri până dincolo de sfârșitul lumii. Alții ridică ochii pe stradă, pe deasupra măștii, și din ochii ăia iese arătătorul Înviatului meu să-mi scrie în nisipul din inimă, ”ești iubit, sunt cu tine!” Că-n inima mea, Doamne, multe plaje cu nisip ai pus, și mări și peșteri și munți și peste tot cristalele ochilor care m-au iubit. Mai trag o gură de aer și mai pășesc o vreme, prin lumea asta de culori, mestecând pește fript și fagure de miere. Că mai mare avere ca asta n-am, apa aia vie care urcă în pieptul meu ca într-o baie caldă și parfumată căreia cineva i-a lăsat robinetele deschise, și urcă până la preaplinul inimii, unde Dumnezeul meu mi-a montat pupilele. Și plâng. Că doar cine iubește, cine suferă și cine flămânzește după Dumnezeu știe plânge cu adevărat.

Mă uit lung la om, lung. Îmi iau corzile, hamul și casca de speologie pe cap, îndes un amaraj în carnea vieții și mă las pe coardă în adâncul lui, cobor prin ochii lui până la catifeaua aia porfirie cu care ne-a tapetat Domnul inimile pe dinăuntru, să ne fie cald la sentimente, cuib de dragoste. Aia pe care-o considerăm accesoriu în prețul final al vieții, că ni se cuvine ca TVA-ul pe factură. Pe care n-o mai pipăim, că sunt atâtea altele de făcut, chestiuni serioase domle, cariere de ridicat ca piramidele în deșert, oameni de convins că suntem buni, drepți, bogați, înalți și fără artificii. Și ne pierdem timpul, unicul nostru timp, convingându-i pe alții și nefiind, de fapt. Nefiind.

Mă uit la om, lung, și-l iau în brațe. Că dacă Dumnezeul meu e Iubire, atunci liturghia Lui e îmbrățișarea. Mint gurile oamenilor, mint de-ngheață aghiasma-n busuiocul popii. Și ochii mai mint, lingușitori. Dar omul îmbrățișat nu mai poate minți, când îndepărtează brațele în cruce îi cad toate cojile, toate hainele de pe el și se lipește sufletul lui gol de sufletul tău gol. Așa-i consult eu pe oamenii din mine, îi iau în brațe, pe doi-trei deodată, pe rând, ca un medic care aleargă cu stetoscopul să cearnă inteligent sistole de diastole. M-a învățat o colegă de facultate cum se îmbrățișează, pe umărul stâng. Să fie inimile alături, să bată împreună o simfonie, un concert de inimi și orchestră, să se audă până-n lojele paradisului și să danseze îngerii beți de fericire. C-atunci când iei în brațe pe cineva, mici corăbioare pline cu amfore de nectar pleacă din portul inimii tale în portul inimii lui. Și se face pace. Că de-aia, înainte să mănânce peștele ăla fript cu fagurele de miere, Iisusul meu a zis pace vouă. Pace.

Îmbrățișarea și peștele fript cu fagurele de miere.

Doi oameni care se îmbrățișează sunt două cruci făcute ghem. Rostogolite planetă în jurul Soarelui Dreptății, al Dumnezeului meu drag, Înviatul care râde privindu-mă în ochii mei păcătoși.

E două noaptea, cățeii găsiți pe stradă latră metronomic la luni inexistente, revendicând niște drepturi definitive asupra nopții. Și-atât bine e în inima mea, atâta liniște. Sunt cel mai bogat om din lume pentru că sunt iubit. Sunt cel mai bogat pentru că iubesc. Restul, pe bune, nu mă mai interesează. Ducă-se de unde-au venit, retur le fac la toate, nimic nu-mi trebuie. O palmă de văzduh va fi mereu deasupra capului meu, asta e casa mea întabulată-n scripturile din cer. Sub tălpile bocancilor mei va fi mereu ceva, are grijă veșnicia. Și-o bucată de pește fript c-un fagure de miere îmi dă El, înviatul meu. Omul-Dumnezeu care stă pe-un țărm de mare și mă iubește neregulamentar. Că asta e o cruce, o invitație la îmbrățișare. Un Dumnezeu răstignit care are nevoie de brațele mele de păcătos, eu asta văd, asta văd…

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%