Jurnalismul din România, încotro se duce? Mai este presa o putere în România? A fost vreodată?

Emilia Șercan/Facebook

              Întrebarea standard la Facebook când vrei să postezi ceva este „La ce te gândești?” și sunt convins că mulți dintre voi chiar vă gândiți la ce postați pe perete. Azi s-a dat sentința în dosarul de kompromat al Emiliei Șercan, jurnalist de investigație, care s-a remarcat în ultimul timp prin dezvăluiri despre afacerile cu diplome de doctor, mai ales în structurile de forță (poliție, SRI, apărare), dar și ale unor politicieni celebri, doctori de carton. Eu la asta m-am gândit de dimineață.

Condamnări cu suspendare: Adrian Iacob și Mihail Marcoci, fostul rector și fostul prorector la Academia de Poliție, au fost condamnați definitiv la trei ani de închisoare cu suspendare în dosarul șantajării jurnalistei Emiliei Sercan. Cei doi au fost trimişi în judecată de procurorii DNA sub acuzația de instigare la șantaj, fiind acuzați că l-au încurajat pe un coleg să-i trimită mesaje de ameninţare jurnalistei Emilia Şercan, pentru a o determina să oprească investigaţiile referitoare la plagiatele din cadrul Academiei, continuarea o găsiți pe presshub.ro.

Sursa foto: Emilia Șercan/Facebook

              Sunt sigur că pe Facebook o să vedem mulți jurnaliști care se declară solidari cu Emilia Șercan și poate că sunt sinceri, dar oare prin ce fac ei în fiecare zi, prin ce scriu ei în paginile ziarului zilnic, oare sunt ei solidari cu acest jurnalist?

Eu dimineață am început să scriu un editorial despre jurnalismul din România, ce a fost și cum a ajuns? Țin minte foarte bine perioada anilor 97-98, când ziarele tipărite erau în vogă și abia așteptam să citesc ce a apărut. Apoi din interes profesional și din pasiune pentru scris am fost un consumator de presă ahtiat, am citit cred aproape tot ce s-a scris în plan local, dar și articole din presa națională și internațională. Pentru un analist e foarte important să știe care este agenda publică, locală, națională și globală.

În calitatea mea de novice în ale jurnalismului am participat recent la un training și unul dintre cursuri a abordat foarte interesant tema „Jurnalist versus Follower”, prin care explica faptul că jurnaliștii riscă să ajungă doar urmăritorii pe rețele sociale ale personajelor publice, politice sau de altă natură, ori ale paginilor unor entități juridice.

              Am scris azi un articol și am primit ulterior un mesaj, “vă rog să vedeți că pe pagina X, la postarea Y s-a publicat un anunț cu privire la subiectul articolului”. Deci asta a ajuns să fie jurnalistul? Unul care toată ziua stă să urmărească pe Facebook diverse conturi și să le publice unora anunțurile în ziar? Pretenția politicienilor este să preluăm tot ce măcăne pe Facebook și să publicăm, dar asta duce clar la o deprofesionalizare. Unde mai este investigația, unde mai găsim obiectivitatea, când se iau de-a gata niște anunțuri, care nici măcar communicate oficiale nu sunt? Anunțurile respective nici măcar nu sunt publicate pe pagina oficială a instituției.

              Jurnalismul de Facebook presupune să înghiți tot ce ți se dă și să publici apoi pe site. Nu cred că e vreo mare inginerie, o poate face și unul cu 10 clase. Atunci de ce mai facem jurnalism? Sigur că totul pleacă de la bani, partidele și primăriile au bani, jurnaliștii trebuie să trăiască și atunci e o bună înțelegere. Nu judec pe nimeni aici, că ar fi prea multe de spus. Mă gândesc ce a ajuns această breaslă pe care eu o apreciez sincer, dar care acum când o practic îmi provoacă dezamăgiri. Unde mai sunt investigațiile acelea care rupeau net-ul? Cazul Emiliei Șercan nu este unic, dar este „rara avis” și sunt foarte puțini jurnaliști care mai fac investigații de presă. Investigația este arma presei libere, în asta stă puterea presei și în libertatea de a face publice rezultatele investigației. Așa și-a câștigat presa din România statutul de putere, prin dezvăluiri și investigații puternice. Câte Emilia Șercan mai avem în presă? Ce se întâmplă cu presa din plan local? Cui îi mai este teamă de ce o să scrie presa? Nici nu mă mir că politicienii nu mai citesc presa, ei știu dinainte că nu au de ce să o citească.

L-am cunoscut recent pe Sebastian Oancea, un alt jurnalist de investigație care l-a urmărit și în gaură de șarpe pe Marian Oprișan, baronul de Vrancea. Sebastian a fost tracasat și amenințat cu procese în justiție, târât prin tribunale pentru dezvăluirile lui, dar care până la urmă a câștigat toate procesele cu Oprișan. Pentru calvarul prin care a trecut în calitate de jurnalist Sebastian Oancea a fost menționat de mai multe ori în Raportul SUA privind respectarea drepturilor omului în România. Cu toate acestea, Sebastian continuă să facă presă și să practice investigația jurnalistică. Chiar azi, articolul despre sentința în dosarul kompromatului Emiliei Șercan de pe presshub.ro a fost scris chiar de Sebastian Oancea.

              Politicienii au învățat să exploateze Facebook-ul și jurnaliștii. De ce spun asta? Pentru că ei și-au angajat niște oameni de media care să le facă toate postările pe Facebook, ulterior prin contracte jurnaliștii preiau ce se publică acolo și postează pe site-urile lor. Politicienii care nu știu să comunice devin dintr-o dată foarte buni comunicatori. Imaginea lor are numai de câștigat, nu mai sunt vizibile greșelile de exprimare sau gramaticale, nu mai vedem cât de proști sau deștepți sunt ei cu adevărat. Ni se prezintă de fapt un produs, ca la reclamele comerciale, iar până nu dai de gust nu ai de unde să știi dacă e bun sau nu. Nici nu mă mir că politicienii nu mai citesc presa, ei știu dinainte ce o să apară și nu au de ce să o citească.

              Idealist, cum recunosc că sunt, mă întreb: Ce s-ar întâmpla dacă jurnaliștii nu ar mai publica anunțurile de pe rețelele sociale ale politicienilor? Până la urmă ei au nevoie de presă și nu invers. Atunci ar fi nevoiți să comunice direct, să răspundă la telefoane, să sune ei jurnaliștii, să organizeze conferințe de presă, unde să accepte întrebări incomode, așa cum se întâmpla înainte. Atunci ar putea și publicul să-i vadă exact așa cum sunt, cu emoțiile lor, cu bâlbe sau trăznăi pe care le scot pe gură fără să gândească. Din spatele unui aparat de imagine e ușor să fii politician de succes azi, dar oare cu ce ne ajută asta?

De ce s-au inversat aceste roluri, puteți să-i întrebați pe cei mai vechi în branșă, dar eu cred că nu e bine pentru presă și pentru libertatea de exprimare. Dacă Orban în Ungaria a deschis un război la propriu cu presa independentă, în România presa a fost cumpărată prin finanțarea partidelor politice. Sumele alocate de partide pentru comunicare și consultanță sunt imense și chiar netrasparente (doar unii mai dau câte ceva vag despre cheltuieli). În trecut aceste jocuri se făceau doar în campanie, doar atunci banii de la partide ajungeau la presă, contractele erau pe o perioadă determinată și după ce se încheiau, ziariștii erau liberi să publice ce vor. Sunt liberi și acum, dar când ai un contract care știi bine că îți aduce pâinea poate te gândești de două ori înainte să scrii ceva critic despre un anume personaj.

              La instituțiile publice comunicarea e la fel, dacă vrei să afli ce mai e nou trebuie să te uiți pe Facebook la șeful instituției, în unele cazuri nici măcar pe pagina instituției, iar site-urile care de fapt sunt obligatorii pentru transparență și comunicare publică au rămas neactualizate în cea mai mare parte.

Tot astăzi presa de la nivel național, controlată de moguli, a ignorat total subiectul eliminării CNATDU prin noile legi ale educației, o manevră care desființează singura instituție abilitată să verifice tezele de doctorat, instituție înființată la presiunea publică tocmai pentru că plagiatul în aceste teze este un fenomen nociv. Mișcarea face parte din acțiunile Guvernului de a-l albi pe premierul Ciucă de acuzațiile de plagiat, altfel decât printr-o analiză și evaluare științifică. Vezi o analiză completă pe G4media.ro.

              Refuz să cred că jurnalismul se va reduce la acest tip de activitate în care faci un copy-paste de pe pagina de Facebook și pui un articol pe ziar. Cred că se poate mult mai mult, dar asta trebuie să vină din interiorul fiecărui jurnalist, din ce compromisuri acceptă să facă și cum știe să țină la demnitatea profesională, dar vine și de la cititori care până la urmă sunt consumatorii acestui produs. Atunci când mănânci fast food ajungi să fii obez, atunci când consumi junk media te îndrepți spre info-obezitate, un concept nou care definește boala ne-informării, în care deși aparent ești la curent cu toate știrile în realitate nu știi nimic.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%