De Crin Triandafil Theodorescu

Ciudat, simt o frică insidioasă foindu-se sub derme, incalculabilă, rece. Inexplicabilă. Pentru că atunci când Episcopul meu (titlu aristocratic pe care inima mea-l acordă incontrolabil, conform bunul ei plac) m-a anunțat că vine să slujim împreună Maicii Domnului, în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia, am primit asta ca atunci când Mihai îmi spune că vine pe-acasă. Firescul așezat în firea lucrurilor. Și anunț poporul lui Dumnezeu, vine episcopul să ne rugăm împreună, vreo două femei (din cele care trăiesc cu jumătate de suflet în biserică) intră în palpitații și se panichează, să spălăm covoarele, ferestrele și poate vopsim și tabla de pe turn, zic nu, nu categoric, vom face curățenia obișnuită și nimic mai mult, m-am uitat în sufletul episcopului de aproape și are luminătorul curat, înțelegeți? Când ochiul omului e curat, doar curat intră în el. N-o să observe nici pictura veche, ori vreo pânză de paianjen rămasă prin tâmpla bolții, praful de pe cărțile bătrâne, și dacă le va observa, nu asta va cântări cu inima, că omul care iubește absoarbe iubirea din jur, din ceilalți, liniștiți-vă, da?
Și când Episcopul meu urcă treptele CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLume, Anastasia, cu un buchet de flori (modest, cel mai modest, vreo trei crini oarecare și niște trandafiri timizi, am cerut să fie buchetul mic, să nu împiedice privirile să se sudeze una de alta). Anastasia e copilul meu că eu l-am botezat și avem noi doi o înțelegere pentru totdeauna, când mă voi strecura sub piatră să mă odihnesc, Anastasia, vrei te rog să-mi mături frunzele de pe mormânt, vrei? Și zice da, fiți liniștit, o să fac asta, muriți în pace, zice asta cu naturalețea cu care i-aș fi cerut un pahar de apă într-o zi cu vipie absurdă, că de asta o cheamă Înviere pe copilă, de asta, mă uit lung la ea și recunosc hainele țărănești ale bunicii ei, așa bătrân sunt pe locul ăsta. Și doamna Maria, cu colacul și sarea pe ștergar, părinte, am emoții mari, hai tanti Maria, o să vedeți, e sarea pământului și vine cu dragoste, nu face nici inventarul și nici nu e curtea de conturi, da? ȘI chiar așa e, când Episcopul meu apasă bucățica aia de pâine în sare mi se așează un înger de mulțumire pe inimă, că e invers de fapt, episcopul o onorează pe Maria, brutăreasa Domnului, cea care face de douăzeci de ani prescură de pus pe masa lui Hristos, și-apoi începem rugăciunile, paraclisul, biserica freamătă cu emoție (pădure vie de credință și dor de ceruri), Episcopul meu are o privire caldă care alunecă cu blândețe peste lucruri și oameni, privirea aia a omului care vede bucățica de frumos din oricine și doar aia contează, atomic și eshatologic, cântăm și ne rugăm un timp, Evanghelia, Maria la picioarele lui Hristos și ceva se mișcă pe fața Maicii Domnului, parcă zâmbește, e pace în biserică și curg cuvintele sfinte ca untdelemnul pe rana inimii, ici-colo câte o bătrână oftează, cu ochii întorși spre trecut, tămâie sfârâie lung în cădelnița bătrână și aia, apoi vorbește arhiereul, are vorba țesută din mătase translucidă, i se vede sufletul prin vorbă, suflet fără vicleșug, și zice ceva înmărmuritor, că noi ne rugăm cu vai de ele cuvintele noastre, pline de găuri și neajunsuri, și cuvintele astea urcă spre cer și le ia Dumnezeu și le reșapează, le astupă toate fisurile, le șterge de neputințe și nimicnicie și pe urmă le trimite înapoi, spre sufletele noastre, iar Cuvântul tuturor cuvintelor e Hristos născutul din Fecioară, Doamne, ce-mi place ideea asta, zâmbesc tâmp dar tot nu reușesc să scap de neliniște, mi s-au aprins niște senzori care bâzâie a alertă în mine și nu înțeleg de unde și ce, apoi Episcopul meu spune și repetă că da, e CeaMaiFrumoasăBiserică pentru că e plină de dragoste, și dragostea le înalță pe toate la desăvârșire, apoi ia cuvântul protopopul, zice din trecut, cum a fost aici, decenii în urmă, cum este și cum ne rugăm Fecioarei să fie, și deodată discursul lui devine un laudatio țintit drept în mine amărâtul, că părintele Crin cu flota lui de suflete pe care le mișcă-n sus, zbârnâie senzorii în mine a alarmă și-s încordat ca în peșteră, când sunt agățat în coardă deasupra unui hău, am eu o adâncitură-n suflet, când mă laudă cineva mă sfâșie în viu de viu, și apoi văd răsărind în mâinile diaconului o diplomă și-o cruce și-nțeleg brusc neliniștea din mine, că douăjdeani am cerut să nu, am clamat să nu și fentat orice ocazie de a primi distincția, că visul meu ăsta e, să mă duc la Hristos gol și cerșetor, învelit în dragostea mea ca într-o mantie de lumină, și pentru o clipă mă încearcă gândul să fug, am în altar o ușă disimulată în spatele unei perdele porfirii, să fug și să-mi mântui sufletul, și mă simte Episcopul meu și deschide gura și zice fix ce mă încearcă pe dinăuntru, că dacă ar avea pe unde, părintele Crin ar fugi acum, dar că vrednic este, și zice poporul deodată c-aș fi și printre miile alea de ochi văd ochii Ei împletiți cu ai lui Mihai, simt dragostea arhiereului pe umeri și greu de dragoste îngenunchez, că toate le rabdă ea, dragostea, chiar și o nedreptate ca ceea ce mi se întâmplă mie, că știu eu mai bine și mai înalt decât oricine câte parale fac, amărâtul, ciobitul pe margini, împrăștiatul de mine, că din ce-am primit nimic n-am economisit și tot ce-am luat am dat.
Și-apoi mergem să mâncăm ceva-oarece la casa parohială și Ea îl așează pe Episcopul meu pe locul unde stătea Tata cândva și-mi dau lacrimile de dor, și ne ia arhiereul pe mine și pe Mihai în dreapta și stânga ta, Nina Rus (RIN) se agită emoționată împreună cu Ea, Nina cea bună la suflet, soră cu mine, din același trib al plângăcioșilor cosmici, și râdem și vorbim câte ceva, și deodată mâna Episcopului meu se așează pe podul palmei mele și-mi șoptește blând să las lucrurile să curgă, că apele adânci au valuri care nu se văd și Dumnezeu e meșterul curgerii noastre, îl iubesc cum l-a iubit Ionathan pe Saul, cum l-a iubit Shams pe Rumi, pe drumul dragostei, așa îl iubesc pe Episcopul meu. Și când pleacă ne îmbrățișăm lung, ca după o alergare prin deșertul dorului, ca o regăsire după un refugiu, și când se desprinde din brațele mele nu crucea aia albastră îmi rămâne înfiptă-n piept, ci dragostea în formă de cruce cu care ne iubește Hristos pe toți.
Trecut-au anii în care vorbeam, simțeam și judecam ca un copil; le-am lepădat de mult, le-am îngropat și le-am uitat în urmă. Și nici nu-mi pasă prea mult cum mă judecă oamenii, că după ce-am ajuns să dorm ghemuit în palma Domnului am văzut că a Lui este judecata și slava toată. Însă acum, când mă apropii fulminant de anii cei din urmă, când cunosc desăvârșit că tot ce contează încape într-o lingură, Episcopul meu care m-a îmbrăcat în dragoste e darul meu cel din urmă. Că asta e de fapt, distincția distincțiilor, darul darurilor și lumina ochilor cu lacrimi. Să iubești și să fii iubit, că Dumnezeu dragoste este și din dragoste nimeni nu greșește.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%