Despre greieri, muște și lăcuste, despre insomnii și despre tine, Anca…

de Crin-Triandafil Theodorescu

Nici pomeneală, Ioan Botezătorul nu mânca lăcuste. Știu, știu. Așa scrie în Biblie și așa am crezut toți; însă oricât de tentantă ar fi imaginea, seducătoare, eroică de-a dreptul, decupată parcă din filmele cu supraviețuitori ai unor cumplite naufragii, Ioan nu mânca lăcuste. În cel mai vechi Nou Testament din lume, Codex Sinaiticus, spune limpede ”… τροφη ην αυ του ακριδεϲ”, puteți verifica personal, eu așa fac de fiecare dată când am vreo nelămurire, că cea mai curată apă e la izvor

(https://www.codexsinaiticus.org/en/manuscript.aspx…)

Substantivul ακριζ nu înseamnă lăcustă, ci vlăstar. Teologii botaniști contemporani (că există și teologi botaniști, nu doar speologi! ) au identificat chiar și vlăstarul cu care se hrănea Proorocul în pustie: Ceratonia siliqua, cunoscut cu numele de arborele de roșcovă. Hopaaaa! Roșcovele! Alea din parabola fiului risipitor! Și dintr-odată simți cu papilele minții gustul zăpăcitor al simbolisticii divine. Că Ioan, în pustia unde predica, era măsura întoarcerii la Dumnezeu. Cum fiecare ar trebui să fim, amărâții de noi, fiecare.

Că e așa o dovedește chiar prima Scriptură tradusă în limba română, cea din 1688, a lui Șerban Cantacuzino, o am în bibliotecă dar e două noaptea și mi-e târșă să nu trezesc toată casa, cu cățeii și pisicile aferente, înșurubați și încolăciți pe diverse fotolii și rafturi și pe cozile cărora am talentul de a călca nocturn, stârnind mici războaie emoționale și diverse proteste oficiale din partea consoartei. Dar vă pun un link să citiți, și chiar vă recomand să citiți, româna de-acu trei veacuri miroase ca-n bisericile vechi, și-o lectură din asta te mai smerește-n sine, că înțelegi cât de măiastră e lucrarea revelației și cât de mărunt ești tu, chiar dacă știi pe de rost niște versete cu care zăpăcești prin tramvai vreun spirit dubitativ. Uite și Biblia Cantacuzină: https://archive.org/details/Biblia1688/page/n755/mode/2up

Și-acolo, la Matei, 3, 4, Ioan Botezătorul mânca miere sălbatică și vlăstari. Ce s-a întâmplat între timp de i-am trântit Proorocului în farfurie lăcuste și i-am subtilizat vlăstarii (sau tecile fructului de roșcovă, pline de vitamine și un minunat reductor de colesterol, am ronțăit prin Orientul Mijlociu de mai multe ori roșcove, beduinii îi spun ”ciocolata nisipurilor”), nu știu ce s-a întâmplat, dar na belea, că toată lumea ne arată de ipocriți că nu vrem să mâncăm greieri, câtă vreme Ioan ar fi mâncat.

N-a mâncat.

Și dac-ar fi mâncat, bine-ar fi făcut. Legea poporului lui îi dădea dreptul să-și înfigă furculița în antipaticele insecte, vezi Levitic 11, 22: ”…din acestea să mâncați lăcuste și soiurile ei…” și iară zic hopaa! Că-n Biblie se vorbește de soiuri de lăcuste, ceea ce se traduce, în jargon entomologic, prin clasificarea și sistematizarea speciilor pe baze taxonomice, poate vă mai amintiți din școală, subspecii, specii, familii, ordine, subîncrengături, chestii de astea pe care oamenii de știință se încăpățânează să creadă că le-au inventat ei.

Că nimic din ceea ce Domnul a numit curat tu să numești necurat. Și când ți-e foame, Doamne Iisuse, mănânci orice, este? Dar când iubești?

Să vă dau două exemple. Unul proaspăt, cu termen de garanție valabil, acum o săptămână mi-a erupt o doamnă-n CeaMaiFrumoasăBiserică, părinte, să vă rugați pentru sora mea, are mari necazuri la serviciu, o persecută o șefă diabolică și e cu nervii la pământ, mi-e milă de ea de nu mai pot, păi zic și de ce nu-și dă demisia, de ce nu pleacă în altă parte, și se uită femeia aia la mine sfâșietor, părinte, are trei copii acasă și la anii ei nu o mai angajează nimeni, și când a spus asta mi-am amintit de lăcustele lui Ioan, este că mâncăm orice, uneori, din dragoste? Apropo. Pe biata femeie o cheamă Eugenia, rugați-vă pentru ea. Iar pe opresoarea ei, Anca. Pentru Anca să vă rugați dublu!

Exemplul doi.

Ea are 17 ani și e preoteasă. Eu am părul lung, barbă fusiformă și simplul gând c-aș putea să albesc vreodată îmi provoacă ilaritate. Slujesc pe malul unui râu leneș, într-o biserică de lemn în stil gotic târziu (nu există stilul maramureșean, dar e și asta o discuție, o altă discuție), am o barcă cu care mă plimb în sus și-n jos și deodată primim telegramă că vine Mama-n vizită. Biata Ea. Biata de Ea. E un copil, un copil cu două cozi împletite și prinse-n fundă, noi ne-am cunoscut copii și nu ne-am luat, noi ne-am fost dați unul altuia, și intră în frenezie, suntem un copil-preot și-un copil-preoteasă într-o casă la o margine de livadă, n-avem aragaz/frigider/televizor, dar Doamne, ce fericiți am fost acolo, o să vă povestesc și asta (să-mi amintiți, da?), și tăiem repede o găină, niște tăiței, face o supă cum știe de la bunica Mărioara, fierbem niște cartofi pentru piure, extragem carcasa găinii din licoarea galbenă și-o prăjim colo-n untură de porc, în fine, niște roșii din grădină și încropim o masă. Și vine Mama ca un desant militarizat, Mama a fost toată viața șefă, are ochi bine format, e prima vizită la noră, Tata mă ia în brațele lui blânde și-mi șoptește conspirativ în ureche vezi că ți-am adus un televizor mai vechi, e în portbagaj, ți-am adus și o antenă, miroase a tutun de pipă și-a săpun Tata, are cămașa călcată impecabil și în loc de mâini are niște aripi albe, ne turnăm apă pe mâini unii altora cu cana, zic rugăciunea emoționat (”Mânca-vor săracii și se vor sătura și-L vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe El în inimile lor, vii vor fi în veacul veacului!”, amalgamez eretic psalmul, că textul corect e ”iar cei ce-L caută, vii vor fii în inimile lor”, dar mie-mi place așa de mult ideea de a-L căuta pe Dumnezeu în inimă, ca într-o peșteră), în fine, ne așezăm la masă, ne punem supa aia de găină, mai ciripim colocvial de una, de alta, și când mă uit, o muscă supraponderală decisese să se sinucidă teatral în lingura mea, încurcându-mi rău de tot existența. În ce situație jenantă m-a putut pune o muscă, și aia moartă prin opărire, nimeni n-a reușit să mă pună. Și nici măcar nu era o muscă din aia comună, era una de-aia din familia Calliphoridae, alea care lucesc verde, ca niște marțieni care-au băut mercur radioactiv, îi explodaseră ochii în tăiețeii fierbinți și puteam să-i văd, ca într-o lupă, picioarele-i cu cârlige decroșate de trunchi, și-am ezitat doar o secundă, am privit-o pe Ea deasupra lingurii, avea palmele albe de emoție și-și aranja stingheră rochița pe genunchi, aș fi putut să scot musca pe-un șervețel, dar ochiul Mamei, și rușinea Ei, și duhul Tatei care plutea așa irenic peste supa aia aburindă, doar o secundă am ezitat și-apoi am mâncat musca aia fiartă cu tot și pentru totdeauna.

Că dragostea nu caută ale sale. Și nu-i păcat ce bagi în gură, păcat e să te uiți în lingura și-n inima celuilalt și să-i măsori viața, mâncându-i-o crudă și nemestecată. Anco, din cauza ta nu dorm, Anco, cum mi-ai mâncat mie noaptea ca pe un greiere, Anco.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%