Articol preluat din presshub.ro.
Articol scris de Ovidiu Nahoi.
Încă din primele minute după anunțul de la Londra privitor la moartea Reginei Elisabeta a II-a, presa din întreaga lume a publicat analize privind moștenirea pe care o lasă această domnie îndelungată.
În cei 70 de ani, regina Angliei a traversat, împreună cu țara și concetățenii ei, schimbări colosale. Un lucru a rămas constant: atașamentul britanicilor față de monarhie. Sau… față de regina lor? Viitorul ne va arăta. Iată câteva fragmente din mari publicații internaționale.
Pentru The Spectator, „Majestatea Sa a transformat de una singură o instituție din ce în ce mai muribundă. Este o probă a succesului reginei său faptul că republicanismul nu a generat nicio discuție serioasă în viața intelectuală sau socială britanică, în ultimele șapte decenii.
Chiar și după momentul de cel mai mare pericol reputațional pentru Regină personal – după moartea Prințesei Diana în 1997 și în timpul criticilor legate de de atitudinea prea distantă și puțin emoțională a Palatului față de doliu național care a urmat – nu s-a simțit o coagulare a cererii ca monarhia să fie înlocuită cu un sistem prezidențial.
Monarhia a contribuit la răspândirea televiziunii
The Conversation analizează, printre altele, impactul mass media asupra monarhiei și amintește că, „la încoronare, premierul britanic, Winston Churchill, ar fi răspuns propunerilor de a transmite ceremonia în direct la televiziune argumentând că aranjamentele mecanice moderne ar deteriora magia momentului, iar aspectele religioase și spirituale nu ar trebui să fie prezentate ca și cum ar fi ar fi un spectacol de teatru.
Televiziunea era o tehnologie nouă la acea vreme și exista temerea că transmiterea ceremoniei va fi prea intruzivă.
În ciuda acestor preocupări, televizarea încoronării a fost un mare succes. Proiectul de cercetare „Media și memorie în Țara Galilor” a constatat că încoronarea a jucat un rol formativ în primele amintiri ale oamenilor despre televiziune.
Chiar și monarhiștii mai puțin înflăcărați ar putea să dea o relatare intimă a experiențelor lor.
Imaginea regală a fost întotdeauna mediată, de la profilul monarhului pe monede, până la portrete. Pentru Elisabeta a II-a aceasta a implicat o dezvoltare radicală: de la apariția televiziunii, prin ziarele tabloide și paparazzi, până la social media și jurnalismul cetățenesc.
Din această cauză, avem acum mai mult acces la monarhie decât oricând”.
Regina se bucură de o rată de favorabilitate de 75%
Vox remarcă faptul că „secolul XX a văzut monarhi din toată Europa răsturnați, exilați sau executați. Elisabeta a crescut înconjurată de rude regale care își părăsiseră țările natale în mijlocul haosului celui de-al Doilea Război Mondial și s-au refugiat în Anglia.
Dar sub domnia ei, monarhia Marii Britanii nu numai că a supraviețuit. A continuat să fie de-a dreptul populară – la fel și ea.”
Un sondaj recent din Marea Britanie a arătat că regina se bucura de o rată de favorabilitate de 75%. Avocații unei republici britanice citează frecvent popularitatea reginei drept motivul pentru care Anglia rămâne o monarhie.
În biografia sa, ”Queen of Our Times”, Robert Hardman îl citează pe liderul Partidului Laburist din Australia, Neville Wran, spunând: „Cea mai mare problemă pe care o avem este Regina! Toată lumea o iubește.”
Alte publicații privesc către transformările extraordinare pe care Regatul Unit le-a suferit în timpul domniei Elisabeta a II-a, în contextul unor fenomene globale precum decolonizarea.
Revista Time notează: „Când Elisabeta a preluat tronul, Regatul Unit era centrul unui Imperiu global. Astăzi, Marea Britanie este un jucător mai mic pe scena mondială, dar Regina a rămas liderul suveran a 15 națiuni – inclusiv Australia, Canada și Noua Zeelandă – și șeful unui Commonwealth de peste 50 de națiuni. Ea a călătorit pe tot globul ca ambasador pentru realizările britanice, actele de caritate și valori.
Ea a fost, de asemenea, dedicată susținerii „relației speciale” dintre Regatul Unit și SUA, interacționând cu fiecare președinte de la Harry Truman la Joe Biden pe o perioadă de peste 70 de ani.
Lumea s-a schimbat în timp ce Elisabeta era regină în moduri profunde, dar mulți au văzut-o ca pe o stâncă neclintită a datoriei patriotice.
După cum a scris nepotul ei, Prințul William, în prefața unei biografii din 2015: «Cred că vorbesc în numele generației mele când spun că exemplul și continuitatea oferite de Regină nu sunt doar foarte rare în rândul liderilor, ci și o mare sursă de mândrie și liniștire. Sunt privilegiat să o am pe Regină ca model pentru o viață de serviciu publicului.»”
Le Monde o numește pe Elisabeta a II-a o „regină a decolonizării”
„Când Elisabeta a II-a a fost încoronată pe 2 iunie 1953, «Imperiul pe care soarele nu apune niciodată» era deja zguduit de pierderea, cu șase ani mai devreme, a bijuteriei sale, India.
Cu toate acestea, ieșind învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial și fermecată de noua regină, Marea Britanie se vedea în continuare ca o putere mondială.
Cu pragmatismul său, țara a pus atunci în mișcare schimbările instituționale și relaxările care, de-a lungul deceniilor și a procesului de decolonizare, îi vor permite Elisabetei a II-a să mențină o dimensiune internațională.
Semn al pierderii sale de autoritate, Regatul Unit s-a dovedit neputincios să înlăture de la putere, în Rhodesia, guvernul rasist al lui Ian Smith care, în 1965, o proclama pe Elisabeta a II-a Regină a Rhodesiei împotriva voinței suveranului.
Dar în 1975, într-un gest autoritar cvasi-colonial, John Kerr, guvernatorul general al Australiei, numit de regină și susținut de CIA, l-a demis pe Gough Whitlam, premierul laburist prea independent, în ochii Londrei.
La începuturile apartheid-ului, ea a rămas regină a Africii de Sud până când a renunțat la acest titlu în 1961, atunci când regimul rasist a devenit oficial o republică.
Johannesburg nu s-a alăturat Commonwealth-ului până la sfârșitul apartheidului, în 1994. (…) Dar ce va veni după ea? Prințul Charles, numit în 2018 pentru a-i succeda în fruntea organizației, nu poate pretinde același prestigiu sau aceeași întruchipare a istoriei”.
Elizabeth a asistat la dezmembrarea moștenirii sale fără să tresară
Și ziarul spaniol El Pais remarcă faptul că „Elisabeta a II-a a reușit să umple golul lăsat de dezmembrarea puterii coloniale a Regatului Unit.
Nicio țară nu s-a schimbat în ultimii 100 de ani la fel de mult ca Regatul Unit. Ceea ce odată a fost cel mai mare imperiu și o putere industrială considerabilă este astăzi altceva, ceva greu de definit, a cărui structură s-a construit de-a lungul timpului în jurul personalității unei presupuse femei impersonale.
Elizabeth Alexandra Mary Windsor a asistat la dezmembrarea moștenirii sale fără să tresară și, cumva, a știut să umple golul cu prezența ei. Fără Elisabeta a II-a, monarhia britanică va fi altceva. Și tot așa va fi lumea.
Pe 2 iunie 1953, când a fost încoronată, cărțile erau deja pe masă. Lupta pentru independență a Indiei fusese sângeroasă și dezordonată.
Retragerea britanică din Palestina în 1948 a dat naștere unui conflict care rămâne nerezolvat până în prezent.
Pentru prima dată în secole, noului monarh nu i s-a prezentat „coroana imperială” la ceremonia de încoronare, ci titlul vag de „Șeful Commonwealth-ului”. Nimeni nu știa în ce constă Commonwealth-ul.
Doar o singură persoană a fost capabilă să afle și să dea sens acestei fantome internaționale. Acea persoană, Elisabeta a II-a, a dispărut acum.
Lista amputărilor la care a fost supus vechiul imperiu după încoronare este impresionantă.
Ghana și Federația Malaya (Malaysia) și-au câștigat independența în 1957. Nigeria în 1960. Sierra Leone și Tanganyika (Tanzania) în 1961. Uganda, Jamaica și Trinidad și Tobago în 1962. Kenya și Zanzibar în 1963. Malta, în 1964. Gambia, 1965. Bechuanaland (Botswana), Basutoland (Lesotho) și Barbados în 1966. Mauritius, 1968. Seychelles, 1976. Hong Kong, 1997. Totuși, ceva a rămas după atâtea mesaje de rămas-bun: o loialitate rară față de Elisabeta a II-a. Nu față de monarhie; cu atât mai puțin către Regatul Unit. Pentru ea”.
Incertitudinea pentru viitor
În sfârșit, revista franceză Le Point analizează perspectivele noului monarh.
„Anglia a pierdut, alături de regina Elisabeta a II-a, atuul influenței sale în lume. Extrem de popular, suveranul devenise în 70 de ani de domnie chintesența unui soft-power britanic, precum și o ancoră a stabilității.
Moartea ei deschide o perioadă de incertitudine pe termen mediu, nu numai pentru instituția monarhică în sine, despre care nu știm dacă va supraviețui mult timp dispariției ei, ci mai ales pentru coeziunea regatului pe care îl lasă în urmă, format din Anglia, Scoția , Țara Galilor și Irlanda de Nord”.
