„Nu poți ști niciodată ce rezultat vor avea acțiunile tale, dar dacă nu faci nimic, nu vei avea niciun rezultat.” Mahatma Gandhi

La tătă casa-i lumină! Că vine Crăciunul și se naște Pruncul.

Articol scris de Crin -Triandafil Theodorescu

Decid brusc să nu risc, sunt mai bine de șapte metri până jos iar anii ăștia lungi de cățărat pereți negri și cascade despletite, nebune și reci, veritabile furii scăpate din lanțuri, m-au învățat să-mi fac din frică pelerină pe inimă, așa că îmi pun hamul de speologie, bat un piton de expansiune pe amarajul principal și dublez cu un amaraj natural în secund, apoi pulsul mi se așează ca o apă în albia ei că fără un vârf de cuțit de frică nici o înțelepciune nu începe iar fără dubiu nici o dragoste nu e înaltă, de jos Ea îmi strigă să am grijă de întrerupătoare, urăsc să fac asta, urăsc, mă întind și capsez încă un șirag de leduri albe, sunt deja de două ore pe casa parohială devenită între timp un soi de navetă spațială pregătită de decolare, n-a ținut nici replica cu factura electrică, a luat un pix și din două calcule m-a desființat, ledurile astea consumă ridicol de puțin și totul era acolo, aliniat științific pe hârtie, o simt mulțumită și fericită și mestec din fericirea Ei ca dintr-un pesmet când ți-e o foame mare după o zi de alergătură, că până la urmă fericit cel care se hrănește din fericirea altuia și nu a lui și la o adică asta e tot cu ce m-am ales în viața asta.

Că vine Crăciunul și se naște Pruncul. Să crească, să suspende lumea la predica de pe munte, să împartă timpul drept în două, să fie dat bătăii, ridicat pe Cruce și ucis. Să se îngroape în piatră și să-mi irumpă gol și desăvârșit, Înviatul meu iubit, Hristos Mângâietorul sufletului meu, dorul meu din fiecare respirație.

Și n-o să fiu un ipocrit, pentru mine nu va fi un Crăciun fericit. De când a deschis Înviatul ochii în mine și m-a cutremurat, nu Crăciunul ăsta mi-l doresc. O să-l dansez după muzica lumii, știu. Mâine, la CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume ne vom ruga Maicii Domnului și pe urmă un moș cu barbă sintetică va împărți bucăți mari de bucurie copiilor din Lușca/Sinaia Năsăudului. Mă voi bucura pentru ochii lor luminoși, așa e. Apoi, după ce voi cerși iubirea în genunchi pentru un popor prea obosit de colindăreală, o să privesc cu ochi străin prea multă mâncare împachetată în prea mult zgomot. Că am dat prea tare sonorul la fereastra maternității, prea tare, ni s-a născut Prunc mântuitor, Dumnezeu s-a descălțat de inefabil și s-a făcut copil în fașă și noi, of, mai bine am tăcea cu cumințenie și Mariei, care a născut, i-am duce două portocale și-un metru de scutece de bumbac, și poate un linu-i lin la gura peșterii și-atât.

Și chiar când termin de fixat ultimul beculeț din ultimul șir al răbdărilor mele văd mașina lui Mihai oprind în fața bisericii și cobor în grabă să m-arunc în brațele lor ca într-o odihnă caldă, Roxana îmi zâmbește cu drag și-mi fac din dragul ei căciulă pe inimă, că ăsta mi-e mie Crăciunul, curtea din piept deschisă larg în care încap toți ai mei iubiți, când citesc din Psaltire și-ajung la psalmul 134, ăla de enumeră David triburile lui Dumnezeu, casa lui Levi binecuvântați pe Domnul, Casa lui Aaron binecuvântați pe Domnul, când ajung aici respir adânc și șoptesc aproape fără sunet ”Casa lui Crin binecuvântați pe Domnul!” că nimic altceva nu-mi doresc pentru ai mei, să fie sănătoși și să rămână înfipți în Dumnezeul-Iubire, și-și iau porumbeii ăștia bagajele, tot ciripind și hlizindu-se din te miri ce, mai oftez o dată, mă mai învârt prin telefon și dau de-o știre, un soldat rus îngrozit de moartea din tranșee îi spune mamei sale ”mamă, mă rog în fiecare dimineață, în fiecare dimineață mă rog!” și-mi cade inima țăndări în noroiul curții, că băi, voi ăștia care luați partea Irodului, care aplaudați războiul ca pe-o defilare a justiției divine, nimic n-ați înțeles din Crăciun, nimic n-ați înțeles din desantul divinității în suflete, că unde nu e milă nu e nici dragoste și unde nu e dragoste aleargă calul roșu al apocalipsei în sabia goală prin lume, împrăștiind moartea între copiii Betheemului, că iubirea clădește dreptatea și nu dreptatea zidește iubirea, că Dumnezeu iubire este și cine iubește are totul, chiar dacă nu are nimic.

Într-o zi, curând, voi sufla în cenușa stinsă a Marelui Joc. Nu voi avea mare lucru prin buzunare. O psaltire mică și-o cruce cuibărită-n palmă, niște sandale în picioare, și mă voi duce la peșteră să-i duc Mariei două portocale și-un metru de scutec de bumbac. Și inima mea toată, plină de dor, Copilului Dumnezeu.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.