Iubiți ca să nu greșiți!

Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu

Deschid ușa la cabană și mă izbește un viscol umed, răscolindu-mi plămânii cu cuțite reci, pe balustrada de lemn atârnă o cască de speologie și-o salopetă peste care noaptea a aruncat o lopată bună de zăpadă murdară, munții de deasupra peșterii se agață de cețuri cu degete mirosind a rășină, sfâșiindu-le în flenduri lungi, cineva s-a trezit și se aude un radio pârâindu-și vorbele, ca un bătrân cu vocea stinsă și hârjâită de ani, miroase a cafea făcută la primus și-n timp ce-mi spăl dinții cu apa rece din bidon (iar l-am uitat afară, iar!) se aude la știri că în Munții Rodnei o avalanșă a măturat trei schiori și că se estimează că o mie de soldați mor zilnic în Ucraina și uit deodată să-l iubesc pe Putin așa cum uit să închid ușa la frigider sau cum îmi uit cheile pe birou și mă trezesc urându-l din toată ființa, cu toată oroarea, cu icnete și furie, cu revoltă.

Mi-e o greață de-mi vine să vomit pe periuța de dinți.

O mie de tineri care mor în fiecare zi. Două mii de părinți îndoliați, patru mii de bunici și undeva, la capătul acestei încrengături de rubedenie, inima mea făcută praf. Îmi vine să înjur groaznic, să mă întorc în peșteră și să trântesc porțile grele deasupra, să mă scufund în liniștea de-acolo ca într-un pat de odihnă, de unde-a fugit toată durerea și suspinarea lumii ăsteia ieșită din minți.

O mie de tineri care mor de gloanțe, frig, sfâșiați, cu lacrimi în ochi, împărțiți de obuze, înghețați de frig în propriul sânge.

N-am mai simțit asta din anii ăia când m-am luptat cu David cum s-a luptat David cu Goliat. Că mult l-am iubit și mult l-am urât pe împăratul vorbelor și-al lacrimilor. Mult de tot, adânc ca fântânile din mine, înalt ca visurile mele. Citeam ușor relaxat Biblia, a nușcâta oară, plutind pe deasupra ei cu ochiul meu mereu neliniștit și deodată David îi învinge pe moabiți și-i întinde pe jos, în șiruri lungi, și îi măsoară cu o funie. Și ucide două lungimi de funie și cruță o lungime, făcându-i sclavi. David. David cel pictat pe arcada CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLume, David! Am închis cu zgomot Biblia și doi ani n-am mai deschis-o, nebun de durere, urlând la gardurile lui Dumnezeu gânduri necuviincioase, iar când am deschis-o iar mi-a venit să smulg paginile alea de-acolo cum îmi vine acum să mă reped în cabană, să trag radioul din mâinile colegului meu și să-l calc în picioare, cu toate mizeriile pe care mi le-a înghesuit în inimă și cu toți tranzistorii lui afurisiți. Că nimeni dintre oameni nu poate cădea mai jos decât David, decât Putin și decât Irod, ucigașul copiilor. Nimeni. Cel ce omoară un om e ucigaș de Dumnezeu, că-n fiecare amărât care moare cu creierii pulverizați în tranșeele alea reci moare Dumnezeu in persona, într-o răstignire postmodernistă și updatată șmecherelor timpuri pe care le trăim.

Iar David merge mai departe, coborând în străfundurile răului, până la fundația lui structurală, la talpa iadului, îl ucide pe Urie (cu mâna altora, cum fac criminalii sofisticați) ca să-i ia soția din curtea unde se scălda, goală. O văzuse și-o dorise, uitase, beat de voluptate, că deșertăciuni sunt toate și carnea ca o carne va trece și că-n țărână se întorc toate. Deci mai jos de-atât nimeni nu poate coborî.

Și totuși s-a întâmplat ceva cu David. În tenebrele în care-și coborâse inima, s-a întâmplat ceva acolo, un cutremur de grad absolut pe scara Richter, nu știu, a trimis Dumnezeu un înger, l-a pleznit peste ochi și i-au căzut crustele de pe inimă și s-a aruncat David în genunchi și-a plâns în hohote și-a scris acolo, în lumina razei venite de sus, psalmul 50, că dacă n-ați citit psalmul 50 n-ați citit nimic, cea mai înaltă elegie pe care-a scris-o vreodată un pământean, o sfâșietoare rupere de sine. Și din păcatul lui, din pântecele Batșebei celei frumoase s-a născut înțeleptul Solomon, dervișul sufletului meu rătăcitor după Dumnezeu.

Și apoi deodată, liniștea deșertului din mine, lungă, caldă, azurie. Închid ochii și-mi fâșâie valul mării sub pleoape, privesc în pace pașii lui Dumnezeu așezându-se în mine unul după altul și mă golesc de ură ca o chiuvetă cu dopul scos. Și dacă Dumnezeu a făcut din David autorul celei mai adânci cărți de rugăciuni a omenirii, atunci poate trânti un cutremur și-n sufletele ucigașilor de copii. Că singura salvare a sufletului înnegrit de crimă e cutremurul lui Dumnezeu, și inimă curată va zidi Domnul în om și duh drept va înnoi în cele dinlăuntru ale sale. În orice om. A mers cu David, a mers cu mine, cel mai desculț dintre robii Lui, poate să funcționeze cu oricare dintre noi.

Chiar și cu Putin.

Iubiți ca să nu greșiți.