Toată viața le-am fost altora punte spre veșnicie

Data:

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Părinte Grigorie,

emailul sfinției tale m-a copleșit, niște emoții înalte au urcat din mine și m-au stropit cu nostalgii nebănuite, că zilele pe care le trăiește omul sunt semințe în sufletul lui, și ajunge o dimineață în care să bată soarele, să curgă ploaia cu apă vie și semințele amintirilor ies prin piele și-ți înfloresc pe față. Așa a fost emailul tău. Dintr-odată mi-au năvălit în nări mirosurile cantinei unde-am mâncat împreună, șiruri lungi de studenți cenușii, recruți în armata Domnului, castraveții ăia murați (importați din cămările cerului de bucătarul Virgil cel Fericit), profesorii noștri iluștri, adevărați zei didactici, culoarea cerului văzut de jos în sus în curtea îngustă a facultății (o inadvertență educațională, pentru că definiția teologiei este chiar opusul acesteia, teologia e palparea contururilor lumii ăsteia cu degetele lui Dumnezeu).

Mă plec și-ți sărut mâna, peste arcul timpului, fericit că te-am reîntâlnit, deși numele nu ți-l cunosc iar chipul tău nu contează. Ești preotul Înviatului meu. Ai două palme care se încrucișează în liturghie și se transformă în potirul ăla de-l căutau bezmeticii cavaleri templieri pe sub Ierusalim, prin tenebre, potirul fiind de fapt viu și anonim și la îndemână, palma preotului care ia pâine și-o face trup de cer, ia vinul și-l face sânge de viață veșnică. Sărut mâna tuturor preoților cu care mă intersectez, ca lui Dumnezeu le-o sărut, că dacă omul duce scânteie de divinitate în inima lui, preotul duce flacăra aia de care vorbește David, că legea Ta Doamne e făclie picioarelor mele și lumină cărărilor pe care umblu.

Așa îți sărut mâna, ca pe potirul pe care-l ridic în ziua Domnului în numele Cetății Iubirii.

Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și curtenitoare, sigur nemeritate, căci fiecare dintre noi duce deodată doi oameni în cârcă, unul pe care-l prezintă cu obstinație altora, ca pe un prieten aristocrat în haine scintilante, și un altul de taină, măcinat de căderi, penumbre și dureri mai intime ca măduva spinării. Tu l-ai văzut pe primul, ăla pe care-l scoatem la plimbare să-l vadă lumea: eu îl cunosc îndeaproape și pe celălalt, un rătăcit în visuri și-un prăbușit cu repetiție, un leneș vocațional și-un nesățios de chestii meschine și nedemne, un risipitor de daruri și-un escroc viețuitor al ogrăzii lui Dumnezeu, care-și trăiește viața inimii cu opulența copilului răzgâiat care dă de toate tuturor doar pentru că știe că mereu va primi, mult peste măsură, căci dragostea e o traistă spartă din care cade cer lichid pe capetele noastre, fără încetare și fără contorizare, că nu e tată căruia să-i ceară copilul pește și să-i pună în palmă șarpe, să-i ceară pâine și să-i pună piatră albă de calcar lustruit de valurile vieții. Ce crezi tu despre mine, ce știi, ce am lăsat să se vadă din mine, astea sunt doar cojile unui piept cam gol pe dinăuntru și cam lipsit de cârmă. Și dacă am vreo scuză pentru tot ce sunt ”in petto”, cum spunea părintele Ilie Moldovan, profesorul nostru de morală și înalte etici sociale, e că am reușit cumva, în anii care au strecurat un ocean între noi, să arunc peste bordul sufletului meu răutatea, răzbunarea și măruntele preocupări la marginea vieții celorlalți. Când o să ajung la picioarele desculțe ale Înviatului doar asta o să șoptesc, alb de emoție, judecă-mă după nerăutatea mea, Stăpâne, nu după faptele mele mucegăite la colțuri.

Știi, de curând mi-am făcut niște analize medicale, rutinale în prima fază, din ce în ce mai specifice ulterior. Primele nașpa, apoi agravante și chiar catastrofale, și la un moment dat în casa inimii mele s-a așternut gândul morții care se apropie, căci analizele arătau o degradare așa de accelerată, încât ani puțini, sau poate luni puține…

Părinte, toată viața le-am fost altora punte spre veșnicie. M-am pus peste apa spaimei și ei m-au călcat cu picioarele și-au traversat în veșnicie purtați de credința mea nestrămutată în Înviere și-n Iubirea Lui. Anii ăștia lungi în care m-am oprit la ușă, cu mâna pe clanță, și înainte de a-i părăsi în patul lor de agonie le-am promis revederea. Să ne revedem cu bine! Și n-am mințit, n-am clipit ipocrit, n-am spus doar pentru că așa se face cu muribundul, i se dă zvâc să treacă dincolo, i se dă brânci psihologic, ca unui copil căruia i-e frică să sară un pârâu oarecare, nu. M-am uitat în ochii lor și când le-am rostit revederea am zis-o în numele mormântului gol din Ierusalim și-al sufletului meu plin de dragostea Lui. Că dacă luăm toată credința noastră, și toată teologia aia de ne-au învățat-o magisterii cărora le-am fost ucenici pe coridoarele cu podele lustruite ale facultății, și-i scoatem din rețetă când una, când alta, ca o gospodină care n-are sare destulă, sau i s-a terminat frunza de dafin, și continuăm să scoatem până rămâne una, apoi acea una e Hristos a Înviat și Dumnezeu iubire este. Îți amintești, desigur, de Epicur filozoful, stătea ăsta pe o stâncă albă și privea marea și mușca dintr-o bucată de brânză, și mintea lui i-a zis că dacă rupe brânza în două are două bucăți, dar tot de brânză, și dacă o mai rupe tot așa, tot brânză rămâne dar mai mică, și deodată și-a dat seama că există un loc, un moment, un timp în care dacă rupi brânza se rupe ceva din identitatea ei de nedesfăcut, și a numit acea particulă intuită cu străluciri de inimă atomos/ de netăiat, de nedespărțit. Așa e și credința noastră, fratele meu de dincolo de ocean, putem scoate canoanele și ea rămâne, ne putem despărți de cădelniță și ea tot întreagă rămâne, mai mică poate, dar dacă ai scos Hristosaînviat/Dumnezeuiubireeste ai rămas deodată gol și-ntr-un întuneric rece. Un mormânt, un capăt de drum, o neființă fără lumină și fără speranță.

Dar despre altceva doream să-ți scriu, dar m-am pierdut în volute de gândire.

Când analizele mi-au ieșit catastrofale am avut un moment de groază, scurt, trecător. O gheață mi s-a strecurat pe ceafă și-a curs spre crucea trupului, între umeri. Că nu moartea mă înspăimântă. Îți mărturisesc, riscând să fiu aiurea înțeles, că abia aștept să trec dincolo. Să mă prăbușesc în brațele Tatei, la picioarele Înviatului, să treacă toate și să înceapă desăvârșirea, că la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, doar Legea Iubirii e fără de sfârșit. M-a înfricoșat ideea agoniei, imaginea descuamată a degradării finale, branula din brațul descărnat și gândurile închise în spatele unor buze neputincioase. Că bărbații nu sunt făcuți să moară în pat, devin jalnici, ridicoli, bărbatul trebuie să moară la vânătoare, ridicând o ladă la piață, alergând după tramvaiul 32, oriunde, doar în pat nu. Și pentru o clipă i-am cerut lui Dumnezeu, obraznic, o moarte de bărbat. Că toată viața m-am strecurat pe sub munți subpământeni, m-am dezbrăcat de haine ca să pot traversa strâmtori de nedescris, am urcat munți și-am coborât în funduri de mări și de peșteri. Merit o moarte de bărbat, merit. Și-am și trăit-o în avans, era o zi oarecare și eram singur, seara, în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume, în genunchi pe solee, citindu-mi catisma din Psaltire, și deodată o durere sfâșietoare în stânga pieptului, gata mi-a zis mintea mea, infarct miocardic, mă duc, și după prima undă de surpriză o mare căldură în mine, să mor cu capul pe Psaltire, în genunchi și cu patrafirul la gât, păi nu merit așa bunătate, nu merit, dar vezi părinte că viața nu e după merite și după dreptate, e plin în jurul nostru de ticăloși care propășesc, viața e darul iubirii lui Dumnezeu și iubirea nu e rațională, și apoi la urgență, la spital, un EKG, mă recunoaște cineva și dă un telefon, vine de undeva un medic cardiolog și mă examinează și mă întreabă și deodată îmi dau seama că nu e inima, urcasem în coardă în peștera mea o cascadă folosind blocatorul cu pedală a unui coleg și din cauza diferenței de înălțime îmi forțasem pectoralul stâng, n-a fost sfârșitul, dar a fost o bună aluzie și-am luat-o deștept din prima, ca o glumă la care râzi înaintea altora că te-ai prins primul.

Părinte, cam ăsta sunt, o frunză pe-o apă pe care-o suflă Dumnezeu spre marea liniștii. Și-n călătoria asta, lungă-ngustă, scurtă-naltă, cum o fi, tu mi-ai adus bucurie și emoție. Și pentru asta te mai îmbrățișez o dată și-ți mai sărut încă palma-potir.

Ești departe, în lumea de dincolo de ape, puțin probabil să ne revedem vreodată. Dar pentru noi, cei care slujim veșnicia, care știm că dragostea (fiind Dumnezeu în persoană) trece prin piatră, distanța nu e distanță tot așa cum ceea ce vedem nu e ceea ce vedem.

Am o soră în Canada, acolo aproape de sfinția ta, are un nume de sfânt (Ioana) și un nume de floare (Hortensia). Roagă-te pentru ea, că are inimă cu aripi și mult pribegește sufletul ei frumos.

Și dacă Domnul va îngădui, ne-om îmbrățișa.

Și dacă nu, ne vedem dincolo, acasă, sub acoperișul Crucii, în lumina Învierii fără de sfârșit.

Cu iubire (c-altceva n-am să-ți dau),

Ion Lucian Petraș
Ion Lucian Petrașhttps://saptamana.online/
jurnalist, free-lancer, blogger

Share post:

Subscribe

spot_imgspot_img
spot_imgspot_img

Popular

Citește mai mult