Articol scris de colonel (r) Dospina Marian
In secolul XXI omenirea nu a reuşit să se înțeleagă pe ea însăși, umbra războiului este o rană nevindecată. Omul înzestrat cu Liberul Arbitru, un fel de unealtă cu care l-a creat Bunul Dumnezeu, și cu care trebuia să despartă în intersecțiile sale binele de rău, a lăsat să-i se șoptească la ureche atâtea rele pentru care și-a vândut sufletul de mii de ori. Așa s-a perpetuat și războiul, cineva a vrut mai mult sau mai uşor cu orice preţ. Din păcate în secolul XXI artileria, o ramura a armelor, o specializare militară devine o realitate despre care se vorbește zilnic la știri – bombe si rachete cad omorând Oameni, iar conceptul de erou recapătă pentru omenire înțelesul iniţial, jertfit în război.
Ar fi trebuit să nu se fi inventat războiul și nici armată să nu fi existat iar omenirea să-i onoreze ca eroi doar pe toţi cei care fac bine în sensul de viață. Poate artileria ar fi trebuit să fie dedicată trimiterii omului în cosmos iar celălalte arme să protejeze pământul curat. Dar cumva, cândva in istorie noi oamenii am ales răul și nu prea am trăit măcar o zi de pace mondială.
Articolul despre sărbătorirea 180 de ani de artilerie română modernă deși nu este o apologie a războiului și zeilor lui, azi devine mult mai greu de scris, pentru simplu fapt că nu departe de noi artileriile fac victime.
Artileriștii români alături de ceilalţi soldaţi și-au însușit Jurământul de credinţă fața de țară, punând pe contractul cu țara propria viața. În acest fel munca lor ar fi trebuit să devină sfințită de popor și onorată ca singura slujbă care porneşte de la premisa că la nevoie militarul trebuie să își dea viața pentru țară. Nu ştiu dacă discuțiile din mass-media de azi despre contractul/jurământul acesta au vreo valoare, dacă sunt stârnite de bunul simț al societății sau de altcineva care ne dorește vulnerabili, dar știu sigur că omenirea nu s-a vindecat de război. Înțelepciunea proverbului dacă vrei pace pregătește-te de război este încă valabilă.
Departe de ziua de azi, în istorie, artileria română a început ca o castă meșteșugărească în care meșterii au învățat să lupte în stilul lor pentru cetate și să îndrepte țevile în direcţia cea bună. Despre tunurile din lemn de cireș sau din bronz cu care artileriștii au apărat țara, citim în istorie și ne minunăm în muzee, știm că le-au folosit toți marii voievozi români. Prima menționare istoriografică a fost despre oastea lui Mircea cel Bătrân, în 1396 la Nicopole, ulterior cronicarul a scris despre oastea lui Iancu de Hunedoara că avea 150-240 de tunuri mici, manevrabile, transportate în căruțe sau pe cărucioare, care puteau arunca piatră sau plumb la 700-1000 m. iar despre Ștefan cel Mare că și-a dotat turnurile cu tunuri de cetate (cronicarul sultanului Mehmet al II lea, martor la asediul Cetății Neamțului). Ștefan cel Mare a inovat tactica timpului stabilind poziția artileriei în angrenajul dispozitivului de luptă la flancuri dar și angajarea focului la numite momente importante ale luptei ” Atunci s-au descărcat tunuri în turci când erau într-o strâmtoare și nu puteau fugi”. Despre Mihai Viteazul ştim că și-a început campania din 1995 la Călugăreni cu doar 12 de tunuri și că după numai 4 ani la Șelimbăr ajunsese să aibă un număr de 80. Pentru prima data Mihai Voievod a folosit tunurile ca să producă distrugeri la puncte obligate de trecere, la Podul de la Neajlov dar și ca forță cu care asigura frontul, flancurile și intervalele oștilor sale prin foc concentrat cu toate cele 80 de guri de foc – prima pregătire de foc de artilerie a fost utilizată la Șelimbăr. Un alt voievod implicat în formarea noii specialități militare a fost Ioan Vodă de Cumplit, cel care a dat numele școlii ofițerilor de artilerie, cel care a extins într-o așa măsura această armă, ajungând să fie printre cei mai dotați prinți cu asemenea dispozitive de luptă din Europa acelor timpuri.
Am punctat doar câteva repere inițiale ale dezvoltării artileriei ca structură de luptă a oștirilor voievozilor români pentru a nu întinde prea tare aceste rânduri. Artileria română modernă înființată în prima jumătate a secolului XIX s-a constituit din elemente primite în dar de la sultan sau țarul Rusiei. Experiența de război dezvoltase în Europa guri de foc din bronz, moderne și ușor de manevrat iar Țările Române în dorința de a-și ridica propria armată eliminată de domnitorii fanarioți și Regulamentul organic voia să își asigure prin cumpărarea de tunuri ”…desăvârșirea și împodobirea organizației regulatei oștiri...”
În anul 1843 după confirmarea ca domn al Țării Românești la Constantinopol, Gheorghe Bibescu a primit în dar de la sultan 4 tunuri de bronz de 4 livre. Pe 10 noiembrie 1843 prin porunca domnească nr. 198 a luat ființa artileria română modernă. Prima baterie de artilerie fiind comandată de către căpitanul Pavel Lenz. Trei ani mai târziu, un alt dar al sultanului a mai adăugat încă 4 tunuri de același model. Conform unor modificări a legii artileriei emisă încă din 1841, în 1850 artileria a fost reorganizată dintr-o baterie pedestră de 8 tunuri și o semi baterie călăreață de 4 tunuri având șef un colonel, 2 căpitani, 2 porucici (locotenenți), 2 praporșici (sublocotenenți), 1 feldvebăl (subofițer),5 juncări, 15 unterofițiri, 4 toboșari, 140 soldați, 2 feldberi, 1 nalbant (potcovar-veterinar), 13 afară din rânduri și 85 de cai.
În Moldova dezvoltarea artileriei a avut un parcurs asemănător doar că sponsorul principal era Țarul Rusiei. Prima baterie de artilerie s-a înființat puțin mai târziu în 1849. Perioada 1843 – 1849 a fost una a renașterii artileriei prin organizarea, dotarea și instruirea primelor structuri de artilerie din ambele Țări Române. În 1859 în Țara Românească s-a format primul Divizion de artilerie (structura militară formată din mai multe baterii de artilerie). În Moldova, la artileria pedestră, tunurile se deplasau cu 4 cai înaintași, deplasarea atelajelor se făcea la pas, iar a servanților pe jos, la trapul mic servanții se deplasau în pas alergător pe lângă atelaje. La bateria călăreață servanții stăteau pe o lada aflată între fălcelele afetului. În Țara Românească tunurile erau înhămate la 6 cai, iar chesoanele cu două roți aveau câte 3 cai.
În 1860 Artileria a atins următorul nivel structural, cel al Regimentului, dotat inițial cu o diversitate de guri de foc. Abia în 1864 regimentul a fost înzestrat cu armament nou – 24 tunuri belgiene de 4 pfunzi, model 1863, cu țevi turnate la Liege iar afeturile și accesoriile lucrate la Paris. Tunurile reculau la tragere în întregime și erau readuse cu brațele, iar proiectilul de 4 kg. exploda la ţintă, (înainte efectul era doar prin izbire) efectul fiind doar fuzant (explozie în aer nu la impact) cu două posibilități de reglare 1500 și 2800 m. Tunurile nu erau din cele mai reușite din care cauză au fost retopite fiind înlocuite cu tunuri din Franța model 1865 . Costul acestora a fost suportat de județele țării, țevile având gravat pe tunet numărul domnitorului Cuza iar pe zburătură stema județului respectiv.
Pentru a fi incorporat, conform normelor vremii, ca artilerist, un tânăr trebuia să aibă ” talia minimă de 170, să încalece sau să conducă bine caii la trăsura, să fie obișnuit cu îngrijirea cailor și să practice una din următoarele meserii tâmplar, fierar, șelar sau curelar..”
La momentul începerii războiului de independență din 1877 artileria era bine definită ca armă deși înzestrarea cu mijloace de foc nu era dintre cel mai bune, așa că în cadrul pregătirii pentru război, în februarie, s-au mai înființat încă 2 regimente de artilerie, fiecare regiment având 6 baterii cu câte 6 tunuri, prima bateria era călăreață celălalte erau pedestre. Artileria a participat la toate marile bătălii pentru cucerirea cetăților de la Dunăre, pe timpul executării primei lovituri asupra Vidinului, regele Carol I, și el tot artilerist, ar fi exprimat ”asta-i muzica ce-mi place”.
În primul război mondial artileria a fost mult mai bine definită ca armă din vara lui 1916 acționând în trecători, în câmp deschis sau pe munte alături de celălalte specialități din armata română artileriștii au luptat la Sibiu, pe Valea Jiului, Oltului si Mureşului, la Braşov, Valea Prahovei, pe Valea Dureri și a Groazei – Valea Dâmboviței, la Turtucaia, și Neajlov, în Trecătoarea Oituz unde au lansat deviza atât de scump plătită cu sânge Pe aici nu se trece sub comanda Gl. Ieremia Grigorescu (artilerist). La Mărăști în 1917 iulie – august s-au tras între 200-850 proiectile / bombe de gură de foc în 32 ore, iar la Mărășești 24 iulie/06 august – 21 august /3 septembrie 114 Bt. Românești și 53 ruse au răzbit împotriva a 213 inamice. La Oituz, la două zile după Mărăşeşti, 26 iulie/8 august -29 august/11 septembrie chiar artileria inamică a folosit substanțe toxice de luptă și armata română a vărsat mult sânge și sudoare pe altarul țării armata română a reușit să își apere deviza.
Și parcă nu era de ajuns a venit și al doilea război mondial, mai feroce decât primul, dus în către est și înapoi și iar către vest pe distanțe de mii de km. Războiul cu alte cifre era mai înspăimântător, parcă istoria își înmulțea spaimele cu 100. O simplă enumerare, dar sunt zeci sau poate sute de mii de pagini despre locuri și oameni care nu pot fi înscrise într-un articol. Nici nu cred că cineva ar putea descrie eforturile eroilor artileriști este vorba de mii de kilometri de împins și scos tunul în poziție, mii de tone de muniție, încărcate, descărcate și încărcate pe traiectorii, mii de pagini de calcule, mii de tone de pământ săpat, sute de zile dormite sub stele, acoperiș fiind doar cerul, sute de nopți și zile dormite sau nedormite pe fălceaua tunului, nu mai vorbim despre haine ude niciodată noi, mâncarea din gamela umplută de apa ploii ori de colbul pământului…zeci de mii de răniți, urletul lor și atâtea râuri de sânge, zeci de mii de morți camarazi sau dușmani, zecii de mii de cruci puse sau nepuse și toate acestea la un loc pentru fiecare suflet în parte.
Artileria este o structură militară care participă alături de celălalte componente militare la construcția zidului de pace la granițele țării. Imediat după cel de-al doilea război mondial a fost necesar în contextul de securitate/insecuritate rămas și dezvoltat continuarea modernizării și susținerii artileriei.
În județul Bistrița-Năsăud după cel de-al doilea Război Mondial au ființat un număr de 11 unități de artilerie, unele supraviețuitoare războiului : Divizionul 5 tunuri Munte din Divizia 2 Munte, structuri de artilerie Divizion sau Baterie înregimentate în R.228 VM din Divizia 57 VM, Regimentul 223 din Divizia 57 infanterie, Regimentul 106 Mecanizat și mai târziu din Regimentul 22 Mc, dar și structuri independente ca Regimentul 142 Artilerie munte din Divizia 57 VM și Regimentul 255 Artilerie Munte, din Divizia 57VM, Bateria 540 Artilerie Antitanc în Prundul Bârgăului. În ultimele decenii ale secolului XX Divizionul 130 Artilerie/Aruncătoare și Divizionul 817 Artilerie Antitanc transformat în artilerie Mixtă și ulterior în Batalion de Artilerie și-au desfășurat activitatea în Prundu-Bârgăului.
Vorbind despre tradiția artileriei, o specialitate importantă a armatei, trebuie să înțelegem și integrăm în prezent backgroundul său de 180 de ani de modernitate, în primul rând prin nemurirea eroilor artileriști căzuți pentru țară dar și prin acei oameni bravi care au știut să țină steagul vertical sau cum spun artileriștii țeava pe direcția de bază. Astăzi toți servanții activi sau în rezervă care au împins tunul de roți și fălcele, care au mânuit închizătorul și aparatele de ochire, care au introdus proiectilul pe țeava, toți comandanții care au știut să ducă proiectilul la țintă sau care i-au învățat pe cei mai tineri să fie mai buni trăiesc cu modestie un ceas aniversar, continuând istoria armei în poligoanele Cincu, Cârțișoara, Rotunda, Dorolea, Dud-Tauți sau Babadag.
La mulți ani cu pace Artileria Română!
Bibliografie: 165 Ani De Existența A Artilerie Române Moderne, coordonator Col. Adrian Stroia și coloneii C-tin Afrim, Dobrică Butuc, Ion Cană, Marin Ghinoiu, lt.col. Gheorghe Bejenaru, maiorul Florin Barbu, maior prof. Dumitru Constantin și colaboratorii, București 2008
