#înIordanbotezânduTeTuDoamne

Data:

Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu

Am intrat în curtea ei plutind în veșmintele mele albastre, umblu cu Crucea după un dress code personal, privesc dimineața cerul și aleg veșmintele cu culoarea cea mai apropiată, și dimineața asta plutea peste Lușca un cer sustras parcă de deasupra insulelor de cretă din Arhipelagos, n-am mai văzut-o de vreo două luni și e unul dintre cei de care mi-e dor, oamenii ăia albaștri cu care inima ta s-a sudat pentru totdeauna, cei cu care nu schimbi tone de cuvinte furajere, politețuri și alte fursecuri sociale, oamenii în ochii cărora te uiți și te vezi acolo curat, între noi e o diferență masivă de vârstă și-ncepusem relația prost de tot, eu purtam părul lung și umblau prin parohie povești infernale cu corzi și peșteri și cățărări de stânci și eram tot ceea ce nu se potrivea pretențiilor locului, inima ei era zidul chinezesc, impenetrabil, rece ca o grimasă după ce-ai înghițit ceva onctuos peste măsură, o voce îmi șoptise în suflet să nu renunț și n-am renunțat și apoi, într-o zi când în CeaMaiFrumoasăBiserică nu mai rămăsese nimeni, bătrâna aceea prăbușită pe mochetă, un soi de cruce cu năframă care se cutremura de hohote, căzuseră zidurile alea și se făcuseră șuvoaie de lacrimi, în secunda aceea inimile noastre se recunoscuseră miraculos și nu ea mi se spovedise atunci, ci eu mă urcasem pe păcatele ei ca să-mi arunc de la înălțime propriile dureri și să le fac țăndări, cu ea ne spovedeam cu lacrimi și la urmă, când îi făceam dezlegarea pe creștet, mie mi-o făceam, ieșeam din biserică plutind ca icoanele alea cu îngerașii îmbujorați care traversează prăpăstii pe nori albi, adevărate covoare persiene zburătoare, bătrâna asta îmi luase cuvintele și îmbrățișarea și iubirea și-și făcuse din ele un soi de lumină cu care coborâse în cele mai de jos ale pământului, și eu, coborâse cu emoțiile mele, cu durerea aia a ei care mă sfâșia pe mine, cu toate chestiile alea incredibile pe care mi le pusese în palmă ca pe niște neprețuite giuvaiere ale sufletului său, cu păcatele ei cutremurătoare și negândite vreodată, se întâmplase un miracol, eu ajunsesem să mă curățesc în spovedania ei, să mă spăl în ochii ei când blânzi când înfricoșați de un infern cioplit nemilos în mintea ei de generații proaste de idolatri ai dreptății, îngrozită de umbra unui Dumnezeu tiranic și răzbunător, mai răzbunător ca toți vecinii lumii ăsteia și decât toți dușmanii amărâtei tale vieți, și cumva reușisem să demontez toate fricile astea paralizante care-o făceau să urle pe dinăuntru cu vocea aia auzită doar de mine, îi luasem inima gospodărește la săpat, greblat, la îngrășat brazda cu iubire, reușisem să-i sădesc acolo încrederea că Dumnezeu, dacă e Tata, nu poate fi călăul ei și-al meu și dacă nu bătrân scorțos și răutăcios atunci ce poate fi? Și-o învățasem toate tainele inimii mele eretice și nebune, cu căderile și revărsările de milă ale Înviatului, cu bucuria aia orbitoare a dimineții de Paști, cu dragostea care șterge mulțime de păcate, cu iertarea tuturor greșiților vieții ei și-ai vieții mele, și-n timp ce-i așternusem sub pași potecile astea care duceau spre liniște mie mi le așternusem de fapt, împreună am spart porțile paradisului, împreună am urcat golgotele remușcărilor și după ziua aceea în care am plâns îmbrățișați și înveliți în ușurarea aia dumnezeiască crescuse între noi un soi de frățietate, de complicitate zăpăcitoare, ca și cum am fi fost amândoi deținătorii unor coduri care deschid uși misterioase, și intru azi în curtea ei cu bucurie și năvălesc fericit în casa ei, cânt bucuros cu cei ai mei înIordanbotezânduTeTuDoamne, copiii ei o ajută se se ridice în capul oaselor și după ce sărută Crucea ridică ochii ăia iubiți și văd deodată că-s goi goluți de strălucire și toată taina noastră dispăruse, și-mi întinde mâna și zice sec, privindu-mă ca pe un străin,

Mă numesc Maria

și-nțeleg că a plecat, că sufletul ei în care-am dat cu mătura toți anii ăștia a plecat deja la Domnul și ceea ce a rămas e o Maria ca o coajă, mi se pare de necrezut și-o iau în brațe s-o recunosc, s-o resuscitez cumva și-mi stă ca o piatră rece, Maria care a plecat în avangardă și-a luat taina îmbrățișării hăinuță pe drum, și-n timp ce ies din curte prefăcându-mă că mi-a intrat o musculiță-n ochi tot ce-mi e să o regăsesc cât mai curând în altă îmbrățișare de om albastru, că fără iubire inima mea e toantă oarbă în drumul țării și rest de aruncat la resturi.

Share post:

Subscribe

spot_imgspot_img
spot_imgspot_img

Popular

Citește mai mult

Cresc salariile la Primăria Bistrița, vezi cu cât

Consiliul Local Bistrița are pe ordinea de zi pentru...

Inovațiile tehnologice: Modelarea viitorului societății

Inovațiile tehnologice au un impact profund asupra modului în...

Ce mesaj transmite Edi Iordănescu suporterilor

În urmă cu puțin timp, fostul selecționer Edi Iordănescu...

FRF: Edi Iordănescu pleacă de la națională

Edward Iordănescu, al cărui contract expiră la finalul lunii iulie, nu va continua pe banca echipei naționale a României, conform frf.ro.