Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Dragă Adriana Stoicescu, la întrebarea ta finală
biată Țară, ce se va alege de tine?
îndrăznesc să-ți pun în palmă trei povestioare.
Prima e relatată de scriitoarea și prietena mea Ana Barton. Un adolescent s-a urcat pe un gard, pe un zid, până la un liliac înflorit. L-a mirosit îndelungat, apoi a coborât fără să-l rupă.
A doua e povestită de jurnalista Cora Muntean. În metrou, o mamă și o fiică, mama poartă batic și nu poartă păr, e în șocul citostaticelor, adoarme în brațele fiicei, în vagon urcă o ceată de tineri gălăgioși și puși pe șotii, una din fete vede scena și dă coate cetei, și toată gașca aia face liniște, înconjurând perechea mamă-fiică cu un zid de compasiune și iubire.
A treia am trăit-o ieri, într-o parcare de supermagazin/hipermarket/sau cum s-o numi. Țiganca aia, care-și folosește copilul ca pe un strung cu care produce bani, după ce m-a evitat strategic (Doamne, cum simte când n-am bani!), a agățat o elevă de liceu. Discuția avea loc la urechea mea, aia stângă. Dă-mi cinci lei, zice țiganca. Și fata, cu un bun simț stupefiant, îi răspunde doamnă, îmi pare rău, dar nu stau bine cu banii, mi-am cumpărat niște cornuri, dacă doriți le împart cu dumneavoastră. Adriana, exact așa vorbea. Le împart cu dumneavoastră. Ca o domnișoară de pension, așa vorbea, impecabil fonetic, privind-o drept în ochi pe țigancă. Și aia, șmecheră, păi atunci cumpără-mi niște lapte pentru copilul meu. Eleva aia, privind-o în continuare drept în ochi, zice da, îmi pot permite asta, dar vă rog să intrați cu mine în magazin și să căutăm împreună laptele care vi se potrivește copilului dumneavoastră. Eram încremenit. Îmi amintisem, deodată, ce-mi povestea un deținut politic, țăran rezistent din anii 50, că în celula aia mizerabilă în care stăteau înghesuiți, în jegul ăla septic, când se prăbușiseră toate, ceva totuși rămăsese, respectul, și că nimeni nu tutuia pe nimeni, așa în zdrențe, rupți de foame și bube cum erau.
Și se întoarce eleva aia spre colega ei și-o aud du-te înainte că eu mă întorc în magazin cu doamna să-i cumpăr lapte la copil. Și fără cea mai mică jenă, împreună cu țiganca aia murdară și neplăcut odorizată, cu țâncul cățărat într-un cărucior distrus de nepăsare, pe care eu i-l cumpărasem, nou-nouț, nu tare demult, domnișoara aceea cu ochelari pe nas, printre rafturi.
Va fi bine cu țara asta, va fi bine.
Sunt naiv, știu, mereu îmi spui asta, sunt naiv.
Dar nu-i așa și Domnul nostru Înviat, nu-i așa Desculțul?
Până la ultima suflare voi crede că e aici, printre noi, și nu ne va lăsa.
Dacă a întors poporul Lui din robia Babilonului, ne va întoarce și pe noi spre sinele nostru, cumva. Că dragostea Lui nu cade niciodată.
