Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Din când în când Jessica își ia jucăriile, aleargă în iarbă și le abandonează acolo, apoi mă privește ghidușă în timp ce las cositoarea jos și-i culeg plușurile, Jessica are trei picioare și într-o zi a adus-o Ea în brațe, urlând de durere cu un picior sfărâmat, o să vă povestesc cândva cum plânge un câine când se trezește din anestezie și descoperă că nu mai are un picior, noroc cu cățelușa că s-a apucat să latre și mă prind că e cineva la poartă, deschid și mă izbesc drept în față patru ochi ca nasturii de la palton, umezi și puțin înfricoșați, doi pui de țigan, fetița de vreo treișpe ani și frate-su cam de zece, salut, zic vesel, care-i treaba? Fata cu ochii în pământ, e mai mare dar îl lasă pe el în față, după legile corturilor, puștiul se uită în mine și tace lung, zic vă dau ceva de mâncare, ori poate ceva bănuți, și tac amândoi, trecându-și greutatea de pe un picior pe altul, în spatele gardului de scândură Jessica latră teritorial, trec oameni cu sapa în spate și flori în brațe în drum spre cimitire, se simte în aer emoția Luminației adunându-se în cețuri țesute din amintiri și deodată deschide băiatul gura, nu, domnu părinte, nu vrem nici bani și nici mâncare, vrem niște lumânări, știți că vine Luminația și să aprindem și noi lumânări pe mormântul lu mama, ca oricare, și deodată îmi amintesc că am povestit în gară cu puștiul ăsta, știu povestea, sunt trei orfani rămași fără mamă într-un sat pe Someș în jos, un cancer care a măturat-o de pe lume ca pe o frunză uscată, așteptați-mă puțin, zic, apoi mă duc drept în baie și-mi scufund un timp capul în prosopul ăla albastru și după ce mă scutur bine de tot plumbul din ochi mă duc în cămară și îndes tot ce apuc, de-a valma, conservele alea de carne pe care le țin pentru expedițiile în munți și prin peșteri, pelteaua cu care umple Ea clătitele alea pufoase și înalte, și toate dulciurile pe care le prind în mâini și pâinea și salamul uscat și condimentat care-i place Ei, și măslinele din borcan și pungile alea două de orez și uleiul care-a mai rămas,
și trei lumănări,
trei lumânări pentru mormântul țigăncii,
le întind sacoșele și ei zic mulțumesc și eu haideți înapoi, copii, luați-mă în brațe, fetița mă îmbrățișează cu dragoste și băiețelul cu frică și reținere și deodată îmi amintesc cum a chemat-o pe mama lor,
Argentina.
Argentina, le miroase părul a fum de sobă și-a transpirație și le șoptesc că mama e bine și toți vom fi bine cu ea cândva, ei dau din cap cuminți că da și eu să mă mai căutați, bine?
Argentina, dormi în pace, copiii tăi nu te-au uitat, dormi, fă-te iarbă, fă-te cer, fă-te porumb de fiert, să te muște ai tăi cu dinții ăia albi și să râdă, că nu despre moartea ta e, ci despre lumea cu lumină de dincolo de luminație.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
