Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Azi am nevoie de toate rugăciunile din lume. De toată mila și toată compasiunea care mai pot fi culese de pe lângă gardurile acestei lumi bolnave. În care ortodocșii ucid ortodocși, în ziua de Florii. Distopicul a atins dimensiunea sa golgotiană. Doar o înviere ne mai poate salva.
Azi o îngrop pe Alexandra, 22 de ani. Încă îi văd pălărioara haioasă, știți, când era fetiță, Alexandra purta o pălărioară aristocratică, iar bunica ei alta. În bancă, în CeaMaiFrumoasă, în stânga, în fața Ei, cu privirea senină și spatele drept, bunica și nepoata, regina și prințesa, cu pălăriile lor britanice. Azi o pun pe Alexandra lângă bunica ei, în pământ.
De două zile doar Hristos a înviat am în gură și în cap, să nu cad. Să nu mă prăbușesc. Aseară, la priveghi, i-am pus un scaun și i-am spus iubito, stai aici și uită-te tot timpul la mine, am nevoie să mă agăț de privirea ta să nu mă prăvălesc. Să nu plâng. Să nu urlu de sfâșiere. Hristos a înviat, adevărat a înviat, ia apa asta și bea din când în când, fii tare, dacă tu ești așa, părinții ei? Părinții Alexandrei?
Ionuț. Și Mihaela. Mai ales ea. O fărâmă de femeie a mai rămas, o brumă de om. Aseară, când cântam ce e de cântat, și-a astupat urechile și s-a ghemuit, frântă. E o sfârșeală în ea care a înghițit toate planetele. Să ne rugăm pentru sora noastră Mihaela.
N-am răspunsuri, n-am cuvinte, n-am decât un mormânt gol de care se agață tot ce a mai rămas din mine.
