Lucian Blaga și casa de la Bistrița

Ziua de 6 mai 1961 rămâne o dată de doliu în cultura română. În această zi s-a stins din viață Lucian Blaga, probabil cea mai complexă și luminoasă personalitate a României intelectuale din secolul XX. Poet, filosof, eseist, dramaturg, traducător – Blaga a fost un spirit total, un constructor de lumi, un gânditor care a unit mitul, știința și poezia într-o sinteză unică, profund ancorată în sufletul românesc.

Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1985 în satul Lancrăm (judeţul Alba) din centrul Transilvaniei; a studiat la Sibiu şi la Brasov şi a urmat studiile teologice la Viena. După o perioadă de aproape şapte ani în diplomaţie, la Berna si Lisabona, a devenit profesor la Universitatea din Cluj-Napoca, unde s-a creat special pentru el catedra de Filozofia culturii, domeniul principal al activităţii sale de intelectual. Patru trilogii configurează gândirea sa filozofică: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. În sistemul său metafizic, accentul cade atât pe problema ontologică şi cosmologică, cât si pe cautarea gnoseologică.

Care e povestea despre casa lui Lucian Blaga de la Bistrița, din Dealul Târgului

Sora mai mare a poetului, Letiția, se stabilise imediat după Primul Război Mondial în oraşul Bistrița, deoarece, soțul ei, Ion Pavel, „pentru meritele sale deosebite a fost numit în 1919 revizor şcolar al județului Bistrița, de către Consiliul Dirigent”. Lucian Blaga, având în sufletul său dorința arzătoare să se întoarcă în patrie (era atunci ministru plenipotențiar în Portugalia), a dorit să aibă o casă la țară, scriind despre asta unei rude (Lelia Rugescu, nepoată): „Aş vrea să cumpăr 5-10 jugăre de pământ, grădină cu pomi, şi pentru zarzavat. Mi-aş clădi o casă în stil țărănesc. Acolo vreau să stau 5-7 luni pe an! Şi vreau să fie pe la Bistrița”. Bazil Gruia ne arată într-o carte a sa: „Lucian Blaga, în anul 1939, ducea în această casă o viață patriarhală, foarte puțin pretențioasă, scria, se plimba prin grădină şi stătea de vorbă cu copiii”.
Soția poetului, Cornelia Blaga-Brediceanu, în volumul Jurnale 1919| 1936-1939| 1939-1940| 1959-1960, Ediția Humanitas, 2016, vorbeşte despre casa din Bistrița, iar Dorli Blaga, fiica soților Blaga, o completează pe mama ei prin note de subsol explicative. „Portugalia, 1938, 31 octombrie. Suntem proprietari de quinta! Ni s-a împlinit, în sfârşit, o veche dorință! Familia Pavel ne-a telegrafiat azi că au cumpărat grădina de pomi despre care ne scriseseră săptămâna trecută. La 24 octombrie a dat Lucian telegrama să o cumpere şi până azi ei au şi încheiat contractul. Quinta noastră e situată la 3 km de Bistrița pe o colină care coboară în terase, şi are în fața ei o privelişte întinsă. Avem acolo vreo mie de pomi roditori, 500 [de] meri, 70 [de] nuci etc. Şi 300 [de] vițe de vie… 19 noiembrie. Altă telegramă, din Bistrița: «Gospodăria într-adevăr o minune – Lucian»” Suntem fericite (p. 112, 113).

O descriere amănunțită a proprietății de la Bistrița

Cea mai amănunțită descriere a proprietății de la Bistrița o face chiar Lucian Blaga în Corespondența cu Elena Daniello… „O împrejurare neașteptată mă face să‑mi amintesc de grădina de pe dealul Burgului de la Bistrița, al cărei proprietar am fost din anul 1938 până imediat după al Doilea Război Mondial. Am cumpărat acea grădină în toamna anului 1938, pe când eram ministru plenipotențiar în Portugalia. Universitatea de la Cluj îmi făcuse chemare la catedra înființată anume pentru mine, de Filosofia culturii. Intenția mea era să mă întorc în țară, după aproape un deceniu și jumătate de diplomație. Cea mai fierbinte dorință a mea era să am o grădină la țară, prin împrejurimile Clujului, cu o căsuță și gospodărie țărănească unde să mă pot retrage în timpul verii și al lungilor vacanțe universitare. Sora mea, Letiția, căsătorită și statornicită de mult timp în orașul Bistrița, s‑a oferit cu entuziasm să‑mi caute o așezare rustică potrivită. Mi‑a găsit‑o la vreo 3 km depărtare de acest oraș al grădinii, pe drumul vechi către Dumitra.

Pe la capătul de jos al grădinii trecea drumul mai nou și bine bătut spre Năsăud. Grădina se întindea pe clinul ușor învălurat al dealului, pe vârful căruia străjuia o pădure de stejar și fag și rămășițele unui turn de cetățuie medievală, de unde, după legendele locului, nobili tâlhari răpeau prin secolul XV frumoase săsoaice pe care le închideau în Burg pentru plăcerile lor. Aveam de toate în grădina mea. Mai ales o splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munților spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros așezarea Colibița.

Când mi‑am luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele că nu putea să găsească un loc mai potrivit visurilor mele de tinerețe tomnatică. Casa era acoperită cu șindrilă și avea pridvor de jur împrejur. Aveam, în ocol, șură, șopron, grajd. Aveam în livadă vreo patruzeci de nuci bătrâni ce dădeau multă umbră și puțin rod. Și mai aveam o vie, din care s‑ar fi putut recolta până la o mie de litri de must. N‑am avut norocul să stau în grădină decât două veri foarte lungi, în anul 1939, din mai până la sfârșitul lui septembrie, și în 1940, din mai până la sfârșitul lui august, când verdictul de la Viena ne‑a constrâns să ne refugiem în grabă, lăsând totul în grija unor vecini, care în anii următori s‑au transformat în devastatori binevoitori ai bunului meu. Cele două veri petrecute la grădină au rămas însă printre amintirile de zenit ale vieții mele. Elemente de atmosferă și de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile mele scrise mai târziu.

Dorința mea fusese să dau o mare dezvoltare vieții mele rustice, dar evenimentele de răscruce ale vieții internaționale, răsturnările politice, deplasările de hotare au zădărnicit totul. Foarte prielnice au fost însă acele două veri pentru dezvoltarea fiicei noastre, care după întâia copilărie citadină a îndrăgit atunci viața la țară.

Copacul lui Blaga din Dealul Târgului se vedea de la mare distanță

În mijlocul curții aveam un fel de monument al naturii: un copac din neamul coniferelor, un exemplar puternic și sănătos din specia Sequoia Gigantia. Tulpina era foarte groasă, înălțimea de 20 de metri. Copacul era unul din cele câteva exemplare ale speciei pe care le avem în țară. Se știe că acest copac crește prin America, în Statele Unite. Este copacul cu cea mai mare longevitate: trăiește cinci mii de ani. Al meu să fi avut 70 de ani. Eram foarte mândru de prezența lui în grădina mea. Când te apropiai de Bistrița cu trenul, copacul se vedea de la mare distanță. Când la reîntoarcerea din refugiu, după război, m‑am dus întâia oară la Bistrița să văd ce s‑a ales în curs de cinci ani de proprietatea mea, am băgat de seamă, apropiindu‑mă cu trenul, încă de la mare depărtare, că Sequoia de pe Burg nu se mai ridica în peisaj ca altădată. Ajuns în grădină, aflu că Sequoia a fost tăiată în timpul războiului și că se usca de sus în jos. Partea vie nu mai avea decât jumătate din înălțimea de odinioară. Copacul era pe cale de a se usca în întregime. Împrejurarea nu‑mi era de bun augur pentru întoarcere. Trăim acum în anul 1958, [când] citesc într‑un ziar o notiță despre descoperirile arheologice ce s‑au făcut în toamna aceasta pe dealul Burgului de la Bistrița. De la Institutul de arheologie aflu că sub pădure, nu departe de fosta mea grădină, s‑au descoperit vreo 40 de urne cu cenușă și oscioare. După tehnică, ornamentică, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre. Ele au deci o vechime aproximativă de 3.500 de ani. Urne protodace, desigur. Cât timp am stat în grădina de pe Burg, n‑am putut să bănuiesc, nici chiar în visurile mele poetice, că sălășluiesc pe‑un cimitir dacic atât de impresionant. Dacii, a căror cenușă s‑a găsit lângă grădina mea, au fost contemporani cu Moise profetul și cu nu știu care dintre piramidele vechiului Egipt. Ei au trăit câteva secole înainte de luptele de la Troia. Arheologia e o știință poetică. Dar deosebit de poetică devine această știință când se leagă într‑un fel de locurile tale, de‑o grădină în care ți‑ai făcut odihnitorul somn, după ce ai lucrat în vița ta, de pe același loc, crescută din cenușa strămoșească” (Din Caietele Elenei Daniello, Grădina de la Bistrița, BCU Cluj‑Napoca, Fond Daniello. Transcriere de Mircea Popa, în Apostrof, Cluj‑Napoca, nr. 5/ 2015).

Preotul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene George Coșbuc din Bistrița, a identificat locul unde a fost casa și posibil copacul.

Foarte aproape de Bistrița, înspre Dealul Târgului, deasupra șoselei ce duce spre Năsaud, Lucian Blaga „deținea prin anii 1939-1940 o casă înconjurată de o frumoasă grădină, unde adăsta de multe ori admirînd panorama ce se deschide spre Valea Bârgăului” (Bazil Gruia, Blaga inedit…).

„Gospodăria și grădina sunt așa că nu ne mai vine să ne despărțim de ele[…] acum mă bucur că pot să lucrez în liniște la întîiul volum al Trilogiei cosmologice. Luna aceasta îl dau gata. Paralel lucrez în vie” (Scrisoare către Ion Breazu).

Casa Lucian Blaga. Bistrița, 1938. Poetul în fața casei, în grădină…

„Quinta noastră e situată la 3 km de Bistrița, pe o colină care coboară în terase, și are în fața ei o priveliște întinsă.” (Cornelia Blaga-Brediceanu)

Fosta casă Blaga, astăzi dispărută. Copacul sub care s-a fotografiat Blaga s-ar putea sa fie chiar copacul din fotografii. Sursa foto: Ioan Pintea/FB

Blaga a murit în 1961 (la vârsta de 66 de ani), într-un moment în care poetul nu-şi epuizase nici pe departe resursele creatoare. Moartea sa prematură a fost deznodământul inevitabil al lungilor ani de persecuţie din partea regimului comunist care l-au transformat pe Blaga într-un paria social.

Adversităţile cu care s-a confruntat Blaga în timpul vieţii vor fi mai bine percepute dacă ne gândim că în anii ’50, când Blaga a fost nominalizat pentru premiul Nobel, autoritătile române ale timpului nu i-au permis să răspundă anunţului făcut de Academia Regală din Suedia. Însă dacă autorităţile timpului i-au anulat dreptul la Premiul Nobel, nimeni nu va putea influenţa destinul operei pe care Blaga a lasat-o urmaşilor săi.