Gata. Știu

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Doamna se uită la mine lung, insistent, mai verifică ceva pe o listă de recepție apoi iar mă cercetează pe sub genele negre, neverosimil de alungite, eu mă foiesc pe treapta pe care m-am așezat, după un timp mă mai foiesc încă o dată, ceea ce înseamnă o răs-foială în toată regula și iată-mă, deci, răsfoitor al sinelui, in timpul ăsta Ea verifică niște standuri cu rochițe vaporoase, aburoase, cețoase, translucide și absolut imposibil de purtat prin târgul Năsăudului, dar îmi țin gura, sunt bătrân pe-aici și știu perfect toate șmecheriile supraviețuirii conjugale, din timp în timp mă scoate la cumpărături ca la un examen, că una e să dai din gură cu generozitate despre dragoste și frumusețe și alta este să aștepți, ghemuit pe o treaptă de gresie, să încerce șapte rochițe și ceva, toate discutabile, toate de nepurtat.

După un timp doamna din spatele casei deschide gura, vă cunosc de undeva, să știți. Mă mai foiesc, mă mai răsfoiesc, tac, e un moment mereu jenant, ar trebui să mă ridic în picioare și să mă prezint politicos, sunt cutărescu de pe strada cutare, dar știu eu oare cine sunt cu adevărat? Când în fiecare zi descopăr noi Crini ieșind din mine și aplaudând din petale, bețivi existențiali, derviși desculți, șiruri lungi de oameni care-mi poartă CNP-ul, impostorii unei identități fluide și apoase. Așa că tac nepoliticos, zâmbesc, șoptesc neutral cine știe, e un orășel mic.

Are pe mâna dreaptă un tatuaj frumos, cu flori alungite pe antebraț, îmi simte privirea și mi-o feresc, probabil că se simte judecată și eu doar o iubesc, cu genele ei negre și cu tatuajele ei cu tot, din spatele unor rochii Ea îmi strigă veselă mai ai răbdare? Hai că nu mai am mult, am găsit o rochiță albastră cu dungi, o minune, te chem imediat să-mi ridici fermoarul, mai tăcem un timp și apoi descopăr un maldăr de cărți lângă casa de marcat, doamnă, îmi dați voie? Sigur, zice din spatele tatuajului, vă rog. ȘI vă cunosc de undeva.

Răsfoiesc prima carte, ”Hoțul de cărți”, fraze apăsate, percutante, deducții de impact imaginar, mult altfel decât scriu eu, mă prinde, citesc vreo cinci pagini și tot nu sunt chemat să ridic fermoarul rochiței albastre, apoi deodată doamna de la casă zice

Gata, știu. Știu de unde vă cunosc.

Ridic ochii și mă izbește o tristețe deșertică, poate și niște lacrimi, ochii doamnei alungiți spre dinafară, genele alea negre de deasupra antebrațului cu tatuaj, o tristețe cât o moarte, știu, sunteți preotul care a slujit la înmormântarea lui MInel. Și oftează și se preface nisip și sticlă pisată sub pleoape. Îi cade sufletul pe gresie ca o rochiță albastră dezbrăcată repede și aruncată pe podele.

Oftez și eu. Dacă m-ar fi cunoscut la un botez, la o nuntă, i-ar fi zâmbit toată fața. Dar m-a cunoscut la o înmormântare, a plâns acolo, sub cuvintele mele, cum a plâns toată lumea din jurul sicriului când le-am vorbit de Desculț și de judecata semenilor noștri, apă de ploaie sub sandalele Tatălui ceresc, fleacuri fără muchii. ȘI toată viața, când mă va vedea, pe fața ei se va întinde tristețea clipei când m-a cunoscut.

Gata, vii? Hai te rog și ridică-mi fermoarul.

Foto credit: Ionica Scridon