Pe 21 iulie, INSCOP publica un sondaj care arată că 66% dintre români sunt de părere că Nicolae Ceaușescu a fost un lider „bun” pentru România.
Efectul sondajului a fost puternic, dar de scurtă durată, arată acum o analiză făcută tot de INSCOP: milioane de vizualizări în primele trei zile, după care o scădere dramatică de interes,. Dar discuția trebuie să continue dacă nu vrem ca „trecutul să înghită viitorul”, cum spune istoricul Dorin Dobrincu de la Iași.
Dorin Dobrincu este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași. Este președinte al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei. În 2023 a contribuit la volumul Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României (coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu, Polirom, 2023).
Presshub: Domnule profesor, când s-au publicat datele sondajului INSCOP, care arată că o majoritate consideră regimul comunist „bun” pentru România, la fel și pe Nicolae Ceaușescu, rezultatele au fost explicate prin: lipsa de educație, frustrare cu realitățile de astăzi, nostalgie reală, totul amplificat de o campanie intensă de manipulare, dusă în special pe rețelele de socializare, inclusiv cu ajutor extern – adică al Rusiei. Cum apreciați dumneavoastră acest amestec de cauze? 
Dorin Dobrincu: Au trecut trei decenii și jumătate de la căderea regimului comunist din România. În acest timp, țara s-a schimbat din multe puncte de vedere, politic, economic, social și cultural. Societatea românească a făcut, în ansamblu, progrese enorme în sensul europenizării, de fapt al modernizării. În același timp, se manifestă și fenomene îngrijorătoare, care țin de ieșirea la suprafață și expansiunea unor idei care sunt opusul modernizării. Mă refer, în special, la creșterea valului de nostalgie a comunismului. Nu este un fenomen nou. Nici măcar proporțiile majoritare nu sunt recente, ci reprezintă o constantă a postcomunismului românesc.
Creșterea nostalgiei comunismului în România are multe explicații. Aș pune pe primul loc educația problematică. Și nu mă refer doar la educația formală, școlară, ci la ansamblul procesului prin care se transmit cunoștințe, interpretări și valori. Copiii sunt educați, în primul rând, de părinți și bunici, iar în familie are loc cea mai intensă socializare. Dacă în familie domină o perspectivă nostalgică asupra comunismului, este foarte probabil ca și copiii să preia aceeași viziune.
Școala nu a oferit prea mult până acum în direcția cunoașterii comunismului din România. Un manual de istorie a comunismului a fost publicat în 2008, cu încă două ediții în 2009 și 2014, realizat în colaborare de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România și Comisia Prezidențială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, proiect în care am fost implicat alături de alți profesori și cercetători. Acest manual era opțional și a fost utilizat în sute de școli, însă doar acolo unde profesorii au avut inițiativa de a-l introduce. Începând cu anul școlar 2025/2026, istoria comunismului din România devine disciplină obligatorie în clasa a XII-a învățământ de zi și a XIII-a seral. Mai multe manuale au fost aprobate de Ministerul Educației și Cercetării, inclusiv unul la care am lucrat împreună cu o echipă de profesori cu o bogată experiență didactică. Alegerea manualului revine profesorilor, care au un rol esențial în transmiterea cunoștințelor și în formarea spiritului critic al elevilor.
Un alt aspect important este slaba memorializare a trecutului comunist. Prima și cea mai importantă inițiativă în acest sens a fost una privată, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighetu Marmației, realizat de Fundația Academia Civică. Statul român, în prima fază, a fost ostil unor asemenea inițiative. Ulterior au apărut și alte proiecte, private sau publice, în diferite regiuni ale țării, de amenajare a unor spații muzeale care ilustrează diverse aspecte ale comunismului românesc. Unele dintre ele au fost finalizate, altele au rămas doar la stadiul de intenție. Muzeele generale de istorie, din marile orașe sau din reședințele de județ, sunt în continuare deficitare la acest capitol.
Putem spune că România are o memorie istorică fragilă și fragmentată. Sunt puține momente care să ne adune fără controverse. Sărbătorile naționale sunt adesea tribalizate, moștenind modul de exprimare, accentuat festivist, dinainte de 1989. În plus, unele instituții nu s-au desprins cu adevărat de propriul trecut, ceea ce nu contribuie la consolidarea încrederii cetățenilor în structurile statului. O memorie comună într-o societate democratică se poate construi doar în jurul unor momente și valori care să-i reprezinte pe toți.
La stimularea nostalgiei au contribuit și diverse produse culturale și ideologice din perioada comunistă. Mă refer la filmele artistice cu tematică istorică, din așa-numita „epopee cinematografică națională”, sau la cele cu subiect polițist, în care eroii erau comuniști ilegaliști, susținători ai acestora ori milițieni și securiști care apărau „cuceririle revoluționare”. De asemenea, producțiile cinematografice despre viața cotidiană de dinainte de 1989, difuzate pe diferite canale media, reluau, cu puține excepții, vocabularul și imaginarul politic specifice epocii.
Produsele alimentare sau de uz casnic din perioada comunistă au fost reintroduse pe piață cu campanii publicitare care speculează nostalgia consumatorilor după tinerețea pierdută. Au apărut și website-uri sau pagini de social media dedicate perioadei comuniste. Unele au o abordare critică, dar altele promovează deschis o perspectivă nostalgică. Comentariile multora dintre cei care sunt activi pe aceste rețele reflectă nu doar dorul de trecutul personal, ci adesea și o valorizare explicită a regimului totalitar.
Mulți dintre concetățenii noștri sunt cu siguranță nemulțumiți de realitățile actuale. Nu avem motive să ne îndoim că în destule cazuri motivele lor sunt întemeiate. Cu toții avem nemulțumiri legate de modul în care se comportă politicienii, de funcționarea instituțiilor, de administrarea bunurilor publice. Există însă o diferență majoră. În vreme ce unii dintre noi consideră că aceste neajunsuri pot fi eliminate sau cel puțin reduse într-un sistem politic democratic, alții preferă să se reîntoarcă în trecut, considerând că în sistemul totalitar era mai bine. Această percepție este, desigur, o iluzie.
Nostalgia a devenit în ultimii ani o temă de divizare în cadrul democrației liberale din România. Exploatată de grupuri extremiste, inclusiv de partide, ea este folosită pentru a submina încrederea în instituțiile democratice, în apartenența României la lumea occidentală, în particular la Uniunea Europeană și la NATO. În paralel, sunt promovați candidați „suveraniști”.
De când războiul dus de Federația Rusă împotriva Ucrainei s-a generalizat, a devenit vizibilă în întreaga Europă central-estică o creștere a propagandei care idealizează perioada de dinainte de 1989. Asistăm la un fel de „internațională nostalgică”, în care sunt promovate teme pentru „viața sigură, sănătoasă și fericită” din timpul comunismului. Imagini și texte identice, doar traduse în limbile locale, circulă pe rețelele sociale din Bulgaria, România, Slovacia, Polonia etc. Totuși, această campanie propagandistică nu poate acoperi realitatea mai profundă, și anume responsabilitatea internă pentru menținerea și alimentarea acestor închipuiri.
Citește continuare în PressHub.ro
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
