Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Sunt o găleată goală, o amforă, un pet de doi litri și la fiecare îmbrățișare ceva din celălalt se scurge în mine, ca într-un principiu al vaselor comunicante reinterpretat teologal, la fiecare îmbrățișare, cu dureri și lacrimi, bucurii și oftaturi neîngrijite, nefardate, tâșnind din piepturile lor, fiecare lansare de carte e un chatarsis și-o desculțăreală a inimii, că după tălpile goale și inimile pline se recunosc cei din tribul ăsta, al căutătorilor de înviere, după tălpile goale și după inimile pline, și deodată în urechea mea părinte, mai țineți minte că am venit cu o prietenă ultima dată să ne revedem? Rugați-vă pentru ea, a plecat la cer, mi se taie picioarele și ochii ăia albaștri îmi țâșnesc din memorie, ochii ăia în care încolțesc acum două lăptuci vesele și nevinovate, de fiecare dată e la fel, mor cu ei în brațe și înviu cu ei, vine Domnul și ne ridică pe toți de mână pe stânca Sionului, pe piatra iubirii, hai că va fi bine, hai că trece și asta, hai că va tâșni și mâine soarele și din Maica Domnului Lună va răsări soarele scăpării noastre,
de fiecare dată la fel și totuși acum atât de altfel, Daniela Doamna, la capătul drumului ei profesional, plină de emoție ca o dimineață de cer, toți anii ăia slujiți culturii și muzeologiei, ochii colegilor ei din sală privindu-și propria lor viitoare trecere prin lume, un la revedere sfâșietor, cuvintele venind cuminți și reverențioase din interiorul rochiei sale albastru pastelat, și brusc, părinte, o să fac ce n-am mai făcut vreodată, o să mă descalț, coboară de pe tocurile acelea (de care, se vorbește în Muzeul sătmărean, nu s-a despărțit vreodată, nu se cunosc izvoare istoriografice care să documenteze o asemenea măreție plină de umilință), ar fi trebuit să îngenunchez să-i sărut picioarele cum ni le sărută în fiecare dimineață soarele obrajii,
suntem niște găleți goale, niște amfore, suntem peturi de doi litri și ne umplem unii pe alții în îmbrățișări cu ce avem de dat din noi, ură sau iubire, dispreț sau iertare, aia suntem, niște găleți goale pe care le umple Celpurureadesculț cu provizii pentru veșnicie, că așa a fost la Satu Mare, la lansare, ca-n psalmul 125, ne-a umplut Domnul de bucurie și limba noastră s-a umplut de veselie,
noi, cei care pășim prin durere împrăștiind semințele lacrimilor, noi, cei care vom culege snopi gustoși, noi, cei care trăim în întâmpinarea Înviatului care va veni și nu va zăbovi.
Noi, cei pe care i-a întors Dumnezeu spre miazăzi cum întoarce râurile înspre mare, noi, cei ai Lui.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
