Acolo am ajuns

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Acolo am ajuns, după atâta naționalism exacerbat, scos din firea lui cuminte, după atâta tricolor fluturat din vârful stâlpului de telegraf, să dizlocuim Țara de Dincolo cu țara de aici, să dăm cu pumnul în gura unuia care nu ne seamănă la culoarea pielii, care nu ne vorbește limba. Acolo am ajuns, ca din cel mai frumos sentiment legat de pământul trecător pe care pășim, dragostea de țară, să facem armă care lovește cu ură. Că ce se naște din ură nu e de la Dumnezeu, și cine nu-l iubește pe aproapele lui, pe care-l vede, cum îndrăznește să spună că-L iubește pe Domnul din cer, pe care nu L-a văzut?

Acolo am ajuns.

Iisus a fost imigrant în Egipt. Și i-a fost bine, a făcut Domnul din Egipt stâncă tare și cetate de adăpost. Eu sunt imigrant. Țara mea e țara de unde am venit și încotro mă duc, cu fiecare pas și cu fiecare sistolă a inimii mele bătrâne. Cetățenia mea supremă e Cetatea de Sus; viza mea e dragostea împrăștiată de Dumnezeu. ȘI refuz, oricât de mult îmi iubesc țara asta tricoloră, să o fac idol și din dragostea pentru ea să fac pumn de lovit. Toți suntem imigranți pe pământ.

Când palestinienii au atacat Israelul și i-au măcelărit pe evreii ăia, știam ce va urma. O răzbunare feroce, nemiloasă, căreia îi suntem martori acum. Mi-am amintit de cartea Regilor. David, cel pe care îl iubesc atât de mult, i-a întins pe dușmanii lui pe pământ și i-a măsurat cu o funie. A ucis două funii și a cruțat o funie, spre sclavie, provocând primul genocid din istoria umanității. În numele Domnului a făcut asta, dar Domnul nu era acolo. Dumnezeu e imiscibil cu ura, răzbunarea, răutatea, violența, disprețul. Dumnezeu iubire este, și milă, compasiune, iertare, îngăduință. N-o să mă convingă nimeni vreodată că nu-i așa, pentru că Celpurureadesculț mi-a schimbat pentru totdeauna sufletul și urma pașilor Lui e pe interiorul cutiei mele toracice, ca un ghidaj spre veșnicie.

Zilele astea am văzut rostogolit un filmuleț în care unul urla la evrei să plece naibii din România că nu e țara lor. M-am îngrozit, filmulețul era aplaudat de oameni pe care-i credeam solizi, raționali, echilibrați. Inclusiv clerici. Inculților, evreii au fost aici înainte să existăm noi, duduie istoriografia de dovezi științifice. Las deoparte sursele medievale maghiare, care sunt susceptibile de infestare mitică, dar cele epigrafice și numismatice sunt imbatabile, după cucerirea din 106 în Dacia au sosit evreii, și nu unul. Unde era poporul român în anul 106, în tunelurile dacice din Bucegi? De unde atâta ură și ce legătură are ura asta cu dragostea de țară și cu creștinismul din noi?

În Israel trăiesc câteva milioane de evrei români, născuți în țara noastră sau din părinți români, am cunoscut o asemenea familie, în casa lor, în jurul mesei, se vorbește limba română, chiar dacă îm mijlocul ei se află o menoră de argint filigranat. Acolo, departe, ei vorbesc despre Huși, Dorohoi, Sighetu Marmației sau Jidovița din Lușca Năsăudului. Unde să mai plece, când România e deja în inima lor?

Scriu repede, nu mai perii textul, alerg să caut o piatră de calcar pentru cheia de boltă a monumentului școlii, atâta mai zic, că fără dragoste nimic nu suntem, căci Dumnezeu dragoste este. Ar trebuie să trecem asta pe tricolor.

Dumnezeu este dragoste.

Știe cineva cum îl cheamă pe băiatul care l-a bătut pe nepalez? Numele de botez. M-am umplut de milă și pentru el; înainte de a fi încătușat a întrebat, speriat, dacă poate să o sune pe mama lui. Drept în inima mamei lui am ajuns, câtă sfâșiere. Azi o să treacă pe la camera arestului să-l viziteze, să-i ducă de mâncare, să-i spună ce vă zic eu vouă, că-l iubește. Acolo ați ajuns, ați zdrobit inima unei mame și mintea unui copil de 20 de ani. Să ne rugăm mult pentru ei, au nevoie de dragostea noastră. Azi e ziua de pomenire a lui Moise Arapul, sfântul ăsta era un nubian, negru și urât, tâlhar la drumul mare. Într-o zi l-a chemat Înviatul la iubire și s-a lepădat de sabia lui. S-a retras într-o colibă așa de mică încât încăpea acolo tot cerul. Toți greșim, dar din orice cădere ne poate ridica Domnul milei.

Nepalezului ăluia îi cer iertare ca unui frate. Mă bântuie privirea lui speriată, și repetiția aia, why? Why?

De ce? De ce?

I-aș îmbrățișa pe amândoi cu fix aceeași haină cu care Desculțul mă îmbracă pe mine la fiecare suflare. Dumnezeu iubire este. Iubire. Of.

Aveți în imagine o inscripție descoperită la Dierna, Orșova/Mehedinți, în anul 1968, publicată de istoricul Nicolae Gudea (prieten al Tatălui meu, în anii 80). E datată în secolul III d. Hs., conține, pe registrul final, invocarea iudaică ”Of, vai, vai, Doamne Dumnezeule!”

Căci fără iubire suntem toți într-un mare oh, vai, vai.

A, mi-am mai amintit ceva, inscripția a fost descoperită pe o foiță de aur.

Între timp am aflat, pe agresor îl cheamă Constantin și e fratele nostru. Domnului să ne rugăm.