Fata cu cercel de perlă

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Mergeam cu Mihai de mână, un prichindel cu gura plină de întrebări, doi blonzi cu cozi legate la ceafă, și deodată m-a izbit gândul că orice aș face pentru copilul meu, totul acela pe care l-aș face, e doar jumătate. Că într-o zi va veni de undeva o femeie care-mi va lua băiatul de acolo unde l-am putut aduce eu, cu puterile mele umile, și că acolo se va termina destinul meu. Îl va prăbuși sau îl va înălța, și eu nu voi putea face nimic. Ne rugăm pentru copiii noștri. Dar să ne rugăm și pentru fetița care, undeva, neștiută, se joacă cu o păpușă. Într-o zi ea va împlini ceea ce noi nouă nu ne-a fost dăruit să facem. Și ziua aceea, l-am sunat pe Mihai pentru o urgență, bine, tată, uite, sunt la o colegă de master, avem un proiect de prezentat mâine și lucrăm, dar stai că te trec pe video să o saluți. Și deodată, în ecranul telefonului, ochii adânci ai Roxanei, văluriți de o ușoară jenă, bună ziua, domnule Theodorescu. Am închis apoi și, cu vocea grea de emoție, iubito, ea e! Cine să fie, nu înțeleg. Fata asta. Roxana, colega lui Mihai, fata din telefon. Ea e soția lui! Nu s-a mirat, n-a clipit, în felul acesta a intrat și Ea în viața mea, într-un sat din munți, intersectându-ni-se privirile. O secundă care a completat totul pe care-l duceam în mine. Nu s-a mirat, a oftat. Iar eu i-am șoptit asta doar ca peste arcul timpului să poată depune mărturie, în istoria casei mele, despre miracolul prin care a intrat Roxana în viața noastră. Au trecut anii. Într-o zi, cu vocea tremurând, i-am cununat. I-am întins lui Mihai, în timpul cununiei, ceasul pe care mi l-a dăruit Tata în ziua cununiei mele. Și l-am rugat, dacă poate, să-l dea mai departe. Am fotografia acelei clipe. Ochii Roxanei, umezi, înțelegând. Căci ea e Chivotul Neamului Meu. Dorința noastră așternută la picioarele Desculțului; facă-se voia Lui. Mâinile Roxanei, albe și parfumate, îmi mângâie, uneori, tâmpla palidă de bătrânețe. Nu vorbește fără rost niciodată, are o cumințenie înaltă a cuvântului pe care-l gospodărește ca o bucătăreasă de geniu, prelucrându-l până la rafinament. În îmbrățișarea ei mă simt iubit și pentru asta sunt recunoscător, căci mai mare fericire pentru un muritor decât să se simtă îmbrăcat în iubirea celor pe care îi iubește nu există. Azi e ziua ei. I-am comandat o roată a olarului și o grămadă de lut. Într-un hotel din Ungaria am luat decizia asta, eram la micul dejun, noi trei, Ea, Mihai și amărâtul de mine ne-am umplut farfuriile în două minute și zece secunde. Roxana, nu. Nu. A făcut un tur prelung al ofertei, apoi, cu determinare, a așezat pe farfurie câte ceva. Când a pus-o pe masă, lângă noi, m-a izbit imaginea farfuriei ei, nu era un cumul de mâncăruri pe criteriile crude ale ingurgitării, era o compoziție artistică, mi-a fugit pe loc gândul la faza aia din ”Fata cu cercel de perlă” a lui Tracy Chevalier, trecea Vermeer prin bucătărie și slujitoarea pregătea zarzavaturile pentru supă, așezându-le pe blat după criterii cromatice și după amplitudinea volumetriei. M-am oprit din mâncat și-am făcut o fotografie farfuriei Roxanei. În fata asta pulsează un artist cert. Când spun asta, Mihai râde cu gura până la urechi, hai tată, mereu ți-ai dorit un artist în familie, io-te. Și mai e și frumoasă. Atât de frumoasă. Nu îndrăznesc să cer nimic. La anii mei am învățat că viitorul e o peșteră neumblată, iar trecutul e trecut, tot ce-am trăit începe să-și piardă colagenul și să se mineralizeze, și că într-un timp scurt va deveni fosila propriei trăiri. Doar clipa asta mi-e dăruită, revărsare de bunătate dumnezeiască. Așa că nu cer, doar mulțumesc, smerit și uluit, pentru tot ce mi s-a dăruit. Eu nu-i mai spun Roxana, îi spun Legătura Inimii. Prima dată m-a privit mirată, de ce legătură? Pentru că în trecut cuvântul acesta nu însemna doar a lega, a conecta, ci și a bandaja. Când cineva are o gaură în piept și-l iei în brațe și cu inima ta îi faci presă hemostatică pe inima lui sfărâmată, se cheamă că i-ai legat inima să nu se lichefieze toată. Ani fericiți, Legătura Inimii mele bătrâne.