Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
După ce traversezi pădurea aia fabuloasă de pe dealul Feleacului, doldora de trovanți, deodată, pe dreapta, bisericuța parohiei Gheorgheni. O veche biserică a unei parohii reactivate într-un sat unguresc în care, ușor, s-au strâns niște creștini de-ai noștri, din suflarea Răsăritului. Părintele de-acolo are inimă de șervețel de hârtie, albă și moale, bună de împachetat chestii frumoase. Dan Horvat. Soție înțeleaptă (și tocmai de aceea, foarte blândă), copii cu Hristos clipind în piept, li se vede credința prin ambrazura privirii. Bisericuța e o poezie geologică, podelele acoperite cu rocă plină de numuliți și corali preistorici găzduiesc, în pridvor și în naos, două reducții ale metatoriumului din Hagia Sofia (pe care, recunosc, visez să dorm o noapte, îmbrăcat în Înviere). Metatoriumul din Hagia Sofia, cu modelul său opus sectile, alambicat și misterios, în ciuda tonelor de cerneală vărsate de documentariști, este locul unde patriarhul Bizanțului îl ungea cu Sfântul și Marele Mir pe Împăratul Celei de-a doua Rome. De altfel, icoana împărătească a acestei biserici splendide e o copie după Pantocratorul din Megalo Eclesia; se simte, în toată structura arhitecturală, inima nostalgică. Toată biserica mărturisește melancolia Polisului pierdut, ancadramentele din opus mixtum, iconostasul din cărămidă rostuită cu tencuială groasă, ca la Pammakaristos, zidurile împrejmuitoare din cărămidă și opus incertum, după cum s-a putut, atât cât s-a putut. Mărturisesc că nu știu dacă părintele Dan a conceput proiectul sau a fost doar parte la elaborarea lui, părintele Dan are un fel propriu de a deturna, cu două replici înainte, orice dialog care l-ar putea pune într-o situație laudativă. Smerenia lui (de aia adevărată, nu fațadă văruită, cum vedem deseori în lumea credinței) e, pentru mine, lumină pe cărările pe care bântui. În jurul acestui preot și al acestei bisericuțe bizantine din mijlocul pădurilor de stejari de pe Feleacul Clujului a crescut o comunitate fierbinte, incandescentă, înfiptă strașnic în niște liturghii emoționante până la lacrimă. Oameni tineri, puținii localnici sunt puțini, oameni tineri care vin de la distanțe să se îmbrățișeze și să se cuminece la masa CeluiDesculț.Părintele e un visător, ca mine. Doar că el, spre deosebire de mine, e un ctitor. Mustește în el o vervă creatoare care mie îmi lipsește cu desăvârșire, spre rușinea mea. Când am liturghisit întâia oară la Gheorgheni, m-a izbit la intrare frumusețea zidului de incintă, neterminat, și mi-am zis uite, părintele mai are de trudit. Săracul. I-am vorbit de zidul de incintă, nici nu mă auzea, îi luceau în priviri niște steluțe de fericire, lăsăm zidul, părinte Crin, la timpul lor, haideți să vă arăt ceva. Am traversat printre crucile micuțului cimitir parohial și deodată, în terasa dealului, o casă în construcție. Casa parohială. Va fi, poate, cea mai frumoasă casă parohială din Ortodoxia românească. Pentru că pe lângă camerele destinate familiei preotului (ce familie, ce flotă de corăbii plutind spre mântuire cu vântul în pânze albe, ce frumusețe de familie!), părintele Dan a zidit dormitoare, cu băi, chichinetă și spații comune, pentru pelerinii suferinței. Pentru aparținătorii celor bolnavi care vin la Cluj, din toată țara, să-și trateze bolile la spitalele de aici. Știți că o cazare de o noapte, în metropolă, a sărit de 300 de lei? Că o săptămână de cazare la Cluj înghite un salariu minim pe economie? Și că mulți din cei care ajung cu suferindul la medic sunt la capătul resurselor? Părintele îi va găzdui în casa parohială. Preoteasa și copiii ăia miraculoși vor fi, pe durerile celor găzduiți (pelerinii durerii), bandaje și calmante. De altfel nu se va numi Casa Parohială, ci Casa Bucuriei. Că bucuria e un dar al Duhului Sfânt și când o scoatem din viață, din orice viață, rămân doar coji biologice, piei uscate întinse în vântul istoriei. Vă las aici un link spre contul de FB al părintelui Dan, unde găsiți multe relații despre minunea de la Casa Bucuriei. M-a emoționat inițiativa lui, mă uitam la zidul de incintă neterminat al bisericuței și mi-am amintit jelania lui David, din Psaltire, în care compara abandonarea de către Domnul cu zidul povârnit de la drum, prin care intră hoții și-i jefuiesc proprietatea. Părintele Dan a lăsat zidul neterminat ca să oblojească niște inimi; nu e asta dumnezeiește? Dacă doriți și puteți, puneți o cărămidă la această minunată edificare. Domnule Laurentiu Toma, prietenul meu, îmi spuneați că unde sunt biserici prea înalte sunt suferințe prea adânci. Că o biserică nu poate fi mai frumoasă decât inima celui mai bolnav cerșetor din preajma ei. Iată, aveți aici argumentul meu; părintele Dan Horvat și Casa Bucuriei. Când aveți drum prin Cluj, treceți prin Gheorgheni, la bisericuța bizantină unde slujește părintele Dan. E pace, iubire și nefățărnicie. Vă vor îmbrățișa toți, de parcă ați fi niște frați întorși de departe, acasă. Știți cum e acolo? Întri în biserică și-i recunoști pe frații tăi pe care nu i-ai văzut vreodată.
Și mai e ceva de spus. Oamenii ăștia, ca părintele Dan, care zidesc nu doar betoane, ci înalță oameni prăbușiți în genunchi, îi ridică să stea demni în fața durerii, oamenii ăștia ne mărturisesc, perpetuu, că Duhul Sfânt dă din aripi printre noi, vânt cald al iubirii Înviatului, că lucrarea Lui e neîncetată în istorie. Iubirea nu ia pauze. Chiar nu!
Donații pentru Casa Bucuriei (adăpostul pelerinilor suferinței): Parohia ortodoxa GheorghieniRO85BTRLRONCRT0359338701
Pe părintele Dan îl găsiți aici: https://www.facebook.com/prdanhorvat
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
