Din neamul Cărbunarilor

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

ȘI Ea, deodată, trântind cartea din care citea, lăsați-l în pace, îi plătesc eu biletul, nu asta m-a mișcat, știam cu o secundă înainte că va reacționa, inima Ei nu ia deciziile cele mai bune mereu, dar când le ia le ia pentru totdeauna, tot neamul ei de militari grăniceri forfotind brusc a tranșee și-a baionete însângerate, a încremenit conductorul intimidat, strălucea, o priveam cu gura căscată, o cunosc de când era în clasa a opta și femeia asta continuă să mă uluiască neobosit, ies din ea alte și alte femei zăpăcitoare, prin piele îi ies, tot felul de strămoașe din neamul cărbunarilor se foiesc lin sub pielea ei catifelată, așteptând o ploaie ca să înflorească neașteptat, conductorul, doamnă, știți, sunt mulți bani, trebuie să-i tai bilet la suprapreț, și Ea, fulgerând a capă și spadă, rece ca o marmură, taie-i biletul, Ea nu tutuiește, folosește pronumele de politețe ca pe-o armură dincolo de care îi izolează pe toți, trebuie să-i cucerești o bucățică din inimă înainte de a coborî podul care separă pe dumneavoastră de tu, asta m-a zăpăcit mai tare, tabloul era ireal și suprarealist puțin, picioarele Ei bronzate tropăind de nervi, bietul țăran neînțelegând ce se întâmplă, conductorul scos din cotidian cu brutalitate și aruncat într-o scenetă pe care n-o repetase vreodată, taie-i biletul, a poruncit Ea, eu cu gura căscată, o cunosc de când era o fetiță de școală generală și femeia asta continuă să mă traverseze pe roșu și pe diagonala tuturor intersecțiilor mele nervoase, emoționale și trupești, dospind lumi noi în fiecare zi, mirosind abuziv a patimă și-a de dulce, și dincolo de asta chipul țăranului ăluia băut nițel, mirosind a vodcă proastă și-a bere draft, ochii lui roșii, am simțit exact momentul în care a explodat haiducul din Ea, bunicu-su, un zdrahon de țăran din Munții Rodnei, era cu bunica la joc într-o duminică, au venit niște soldați sovietici și unul a pus mâna pe bunica, a rupt Augustin din neamul Cărbunilor un par dintr-un gard și i-a răsfirat pe toți mongoloizii ăia pe uliță, răstigniți în noroiul prafului amestecat cu propriul lor sânge, unii nu s-au mai ridicat de-acolo, neamul ăsta duce o patimă rară, pentru ai lor, până la ultima picătură de sânge, ceva din poveștile astea îi treceau prin priviri în ochii conductorului, nu găsea ăla pe aparat tastele, îi tremurau mâinile a spaimă și-a zăpăcire, știam ce-o explodase, momentul ăla când conductorul, după ce ne-a scanat biletele, s-a întors spre țăranul băut, biletul dumneavoastră, și ăla nițel speriat, nu am bilet, păi atunci îmi plătești biletul mie, păi nu am nici bani, și în secunda aia vocea celui cu uniformă urcând trei octave, auzi, mă, la următoarea stație te dai jos repejor, ai auzit, și ochii speriați ai țăranului beat, mâinile lui întinse instinctiv de-a lungul pantalonului, palma lui aliniată unei vipușce imaginare, făcuse armata, autoritatea crudă a cazonului, am înțeles, să trăiți, atunci a explodat Ea ca o furie ieșită de sub pământuri, lăsați-l în pace, îi plătesc eu biletul, Doamne, încă mă arde umilința aia din ochii bețivului, nici o încercare de împotrivire, doar am înțeles, să trăiți și palmele întinde pe vipușcă, toată viața aia de suferință și scuipat în cap de toți, că e sărac, că e bețiv, că e al nimănui și că miroase urât, și după plecarea conductorului, beat și ăsta de clipă ca de-un alcool pur tras pe întuneric, doamnă, să-mi dați o adresă, o să vă dau banii înapoi, mă duc la stână, lucrez cioban să-mi câștig pâinea, o să primesc simbria și vă dau banii, și Ea, auzi, du-te la biserică, aprinde o lumânare și spune-i părintelui Dănuț că ai întâlnit niște oameni care îi iubesc. Peste tren se scutură deodată o ploaie isterică și în ochii Ei, ușor, coboară seninul. Oare la ce pagină-am rămas?