Locul unde inima mea se descalță

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Puține locuri în care sufletul meu se descalță și se întinde la umbră, să moțăie visuri și călătorii necălătorite, puține. M-a întrebat de curând o fostă colegă de liceu, n-am mai văzut-o de decenii, ce-i cu tristețea asta pe care o ascunzi? Ca la gura unui profet m-am uitat, cutremurat, căci străin e sufletul meu de lumea asta frumoasă și mereu pe plecare înspre undeva. Când mă așez la o masă, locul meu e cel mai apropiat de ieșire; rucsacul albastru lângă ușă și încălțările la îndemână, că nu știu ceasul când îngerul îmi șoptește Crin, ridică-te și du-te.
Acolo, la pensiunea aia din munți, pe malul lacului, inima mea se descalță. Doi dintre prietenii mei au clădit ce-au clădit și alții, o pensiune cu de toate, cu o piscină în care se foiește un haios robot subacvatic de curățenie (fabulos spectacolul, fascinantă mișcarea de sub apă a gânganiei electronice). Pensiunea aia are tot ceea ce au și altele, și cu toate astea, ca acolo nu-i în altă parte.
El e cel mai meticulos bărbat pe care l-am întâlnit de la plecarea Tatei la cer. Văd în mintea lui ceva din ceea ce Tata nu a reușit să-mi transmită, acrivia aia tehnică a lucrului perfect aliniat. I-am îngropat și lui tatăl, cândva, demult, și uneori mă emoționează cum mâinile inginerești ale Tatălui meu au supraviețuit în prietenul meu și sufletul drept al tatălui lui trăiește în cele mai ascunse ale inimii mele neuituce (îl chema Dumitru și niciodată la biserică n-a stat în șezut, mereu drept, ca o lumânare biologică, susținând că în fața Creatorului nu ai voie să șezi).
Ea, pe ea o cheamă Daniela. Are cei mai tulburători ochi pe care i-am văzut, tot lacul Colibița cu toate anotimpurile lui, deodată, amestecate în irișii Danielei. Ne cunoaștem din vremuri mult trecute, am mâncat împreună și-am călătorit împreună, dar niciodată nu am îndrăznit să o tutuiesc. Mi-ar cădea ceva în cap și nu m-aș mai ridica. Daniela poartă pe umeri o blândețe de sfânt contemporan și în suflet câteva lumi suprapuse, niște peșteri în care n-a pășit decât un singur bărbat și nu s-a descălțat decât o singură inimă.
Atunci, când erau tineri și el a avut accidentul, când a pendulat între viață și moarte săptămâni îndelungate, din toate tăcerile ei, prin ochii ei incredibili, a ieșit o forță cum n-am pomenit în alte părți. Ca un câine bătut de viață a stat lângă trupul lui ferfenițat, lingându-i cu inima ei toate plăgile și ridicându-l dintr-o suferință golgotiană; duc, în mine, credința că doar Daniela și-a salvat soțul, că bandajul care l-a ridicat din moarte a fost iubirea ei ireversibilă. Seamănă mult cu Ea-a mea, Daniela, și regăsesc uneori, în femeile din Transilvania, statura aceea de Domina, de femeie izbăvitoare a casei, stâlpul tainic și invizibil pe care e clădită o familie.
Pensiunea lor, din capătul lacului, unde clipește soarele răsădind din Călimani, oglindindu-se-n apele de văzduh topit ale barajului, e unicul loc unde sufletul meu se descalță de sandalele de fugă. Și nu pentru motivele de mai sus, deloc. Sunt multe pensiuni și hoteluri în lumea asta, am un ochi profesional, undeva, în portofoliul meu se află și un brevet de turism. Știu aprecia și știu cu câtă atenție e gestionat un spațiu de profil, la milimetru, la eficacitate, serviciile primare și secundare din turism pretind destoinicie administrativă.
Primăvara asta s-a întâmplat, la Pensiunea Colibița, o minune care mi-a înduioșat inima și mi-a descălțat-o, o escadrilă de rândunele proaspăt aterizate din Africa au decis să cuibărească pe terasa pensiunii, au luat în stăpânire arcadele și pilaștrii de rezistență, cu gălăgia și mizeria lor, transformând terasa într-o enormă creșă de furculițe zburătoare.
Și oamenii ăștia și-au călcat pe rațiunea de manageri și-au găzduit rândunelele cu toată inima lor largă, imobillizând terasa pensiunii.
Asta m-a descălțat la inimă și mi-a umezit ochii.
Pensiunea Colibița, casa rândunelelor.
Dacă veți dori vreodată să vă ascundeți de căldura zăpușitoare, urmați calea rândunelelor de la Pensiunea Colibița. Ele știu cel mai bine unde e liniștea, pacea și iubirea care ține lumea vie.

Doamna Daniela și Rareș, să mă iertați pentru textul ăsta, nu v-am cerut voie să-l scriu. Dar povestea rândunelelor găzduite în pensiune, fără plată pământeană, nu poate fi lăsată uitării, că toate se fac nisip, și clădirile noastre, și sandalele albastre, doar ce-am iubit rămâne-n veacul veacului.

https://www.facebook.com/www.pensiuneacolibita.ro