Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Omul bun al zilei de Sfânt Ilie are tricou albastru, pe care scrie cu alb ceva indescifrabil și uzat, niște litere măcinate de vreme clipesc stins, a stele căzătoare. Îl văd intrând în biserică, cu capul plecat, timid puțin. Sunt între ușile împărătești, ridic mâna și binecuvântez, pace tuturor. Se închină pios, apoi cu delicatețe de chirurg care închide un craniu, se retrage ușor și închide ușa pe dinafară, menținând privirea înfiptă în ochii mei până în ultima secundă. Văd clanța ridicându-se lent, lent, semn că omul nu vrea să producă nici un sunet peste cele ale cântărețului din strană.
Mintea mea tresare mirată, inima mea de deșert primește totul cu resemnare, sigur există un sens pentru tot ce se petrece pe pământ. Nu e vina lui Dumnezeu că eu nu-L înțeleg. Dar mă bântuie, periodic, gândul că am datoria de a mă resemna în fața acestei rațiuni nevăzute. Toate au un sens. Fie voia Lui. Alhamdulillah.
Apoi, când se termină liturghia, aflu.
Pe omul cu tricou albastru îl trimisese șeful să taie asfaltul pe trotuarul din preajma CeleiMaiFrumoase, se fac niște conexiuni cosmice, se lipesc niște gene de infrastructură subterană, ceva complex și nițel extraterestru, de nepriceput.
Și-a pregătit utilajul, l-a adăpat cu apă, a verificat lamele. Apoi a privit biserica o clipă, din interior, pe ușa deschisă, dădea unul pace tuturor, la liber, în porții incomensurabile, în numele Înviatului. Și-a scos șapca și, pios, a închis ușa, să nu deranjeze curgerea cosmică a liturghiei.
În pieptul lui îmbrăcat în platoșa tricoului albastru, împărăția lui Dumnezeu, întreagă.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
