Eu nu dorm, eu călătoresc

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Eu nu dorm, eu călătoresc, tot ritualul plecării dincolo, avanpremiera ultimei suflări, ceva după catisma de rând, ceva după ce recit psalmul meu de taină, psalmul lui Crin, cearceafurile mirosind a flori despetite și fugite de acasă, cele patru mici perne cardinale, crucea legată de mână (firul de întoarcere spre lumea viilor), mereu pe urechea stângă, s-o văd ultima dată pe Ea, părul ei roșu încendiind patul, melatonina sublinguală încălzindu-mi motoarele minții, Ea se ridică din pat și deschide fereastra larg, dinspre pădurile bătrâne ale Luștii se aud șacali mitici lătrând la luni multiplicate neștiințific pe un cer de peșteră întunecată, apoi mâna Ei căutându-mi tâmpla, obrazul, ca un orb care verifică cu ultimul simț o ultimă certitudine, pândesc clipa aia de cumpănă între aici și acolo, între acum și deja, între nesomnul zilei și corabia visului, gata să sar într-o fracțiune de clipire în ea, fără voie, un pirat fără carte de muncă, mă bântuie gândul ăsta, sunt ani de când femeia aia căruntă mi-a schimbat viața cu cuvintele ei, părinte, soțul meu a murit subit, în somn, inopinat și tânăr, se pare că avea inimă de sportiv, s-a dus fulgerător și-am dormit toată noaptea lângă corpul lui golit de duh, dar nu asta mă sfâșie, nu-mi mai amintesc ce a spus ultima dată, înainte să adoarmă cu capul pe pernele noastre mari, nu-mi amintesc, mă bântuie gândul ăsta și sunt ani de când pândesc clipa aia de dinaintea somnului ca să-i spun te iubesc, să-și amintească ultimele mele cuvinte dac-o fi să nu mai găsesc cărarea înspre înapoi, apoi melatonina dă năvală în mine ca o armată de sălbatici și sar în corabia cu pânze mari, cu ultimele puteri șoptesc te iubesc și aud șoptind și eu și cad, alunec ca sub un nor de lumină, eu nu dorm, eu călătoresc, mă duc la culcare cum se duc alții la cinematograf, febril, vin oameni morți și stau la masa mea, mă mai vizitează Tata să-mi zică ceva mărunțiș privindu-mă drept în ochi cu ochii lui albaștri și enormi, Tată, ce ochi enormi ai când vii la mine, și continentele alea scintilând indigo sub ceruri galbene de emoție, și ce gusturi bune au stelele din care mușc în somn și toate escadrilele alea de îngeri făcând loopinguri deasupra celor patru perne cardinale și dimineața, când zvâcnește ceasul de la încheietură, agățat de crucea de mână ca de un semnalizator de prioritate, trâgându-mă cu ea la țărmul celor vii ca un pescar care se întoarce acasă cu barca doldora de pește și Ea întinzându-se felină peste cearceafurile frământate de călătorii reale și imaginare și palma care mă caută de bun venit, pipăindu-mi tâmplele, trupul ei de leopardă cabrându-și frumusețea, antrenând-o pentru o nouă lumină,

mai stau cinci minute, faci tu cafeaua, da? Faci tu cafeaua?