Recenta decizie a Curții Europene de Justiție, care argumentează că prescripțiile decise în mare grabă de CCR și ÎCCJ sunt nu doar contrare normei europene de drept, ci și favorabile instaurării impunității, demonstrează cât de coruptă politic și moral este justiția din România.
Citind această decizie, nu poți să nu constați distanța care a îndepărtat justiția românească de cele mai elementare repere ale bunului simț și ale ideii de dreptate în societate.
Tergiversarea infinită a proceselor, pronunțarea de hotărâri ridicole, prescrierea pe bandă rulantă a unor infracțiuni de o gravitate excepțională, reabilitarea unor persoane cu vinovății clare în diferite procese, dar „curățate” prin prescriere, precum și decizia închiderii a circa 5.000 de dosare (dintre care unele cu politicieni implicați în acte grave de corupție), dovedește că perioada ce a urmat căderii lui Liviu Dragnea a fost cu adevărat cea mai neagră perioadă a justiției din România.
Lecția învățată de putreda rețea politico-judecătorească după revoltele din 2017-2018 a fost că acapararea justiției nu trebuie să se facă în stilul brutal al camarilei lui Dragnea, ci printr-o serie de mici decizii care, coroborate, produc un efect devastator asupra împărțirii dreptății în societate.
Puseurile de patriotism, de naționalism și suveranism ale clasei politice de la București, pe linia neîntreruptă dintre PSD, PNL și AUR, șubrezesc pe zi ce trece soliditatea apartenenței noastre la Uniunea Europeană.
În momentul în care România a decis să adere la UE, a semnat un tratat în care a acceptat, asemeni tuturor celorlalte state membre, să delege o parte din prerogativele constituționale Uniunii.
Azi, citind decizia CJUE, putem fi convinși că dacă România nu ar fi fost stat-membru UE, am fi fost demult scufundați în mocirla unei autocrații comparabile cu cea din Bielorusia, Turcia sau țările din Asia Centrală.
Prin felul în care CCR și ÎCCJ au decis să amnistieze fapte grave de corupție, de crimă organizată, de spălare de bani sau de trafic de persoane, să curețe vinovățiile a peste 7000 de infractori, ni s-a dovedit că justiția românească a fost îngenuncheată și pusă în slujba unor grupuri de interese politico-financiare.
Numai că justiția europeană are un cuvânt greu de spus în acest proces, pentru că în multe din aceste dosare închise este vorba de fonduri europene. Iar frauda și deturnarea de bani europeni nu poate fi amnistiată nici măcar de către mafia politică pesedisto-penelistă care a prins justiția între ghearele sale.
„Riscul sistemic de impunitate”, de care vorbește în termeni cât se poate de duri decizia CJE, prin hotărârile suspect de grăbite și de numeroase aplicate de instanțele din România în favoarea infractorilor, este visul oricărui suveranist, de la Dragnea la Ciolacu, trecând și prin câțiva liberali și auriști interesați ei înșiși ca UE și instituțiile sale să nu-și mai bage nasul în ciorba noastră.
De ani de zile, guvernul de la București forțează limitele oricărui acord cu UE; de ani de zile, România este la limita infringement-ului pentru o mulțime de dosare în care a ales să ceară bani fără să-și onoreze angajamentele față de cetățeni; de ani de zile, ori de câte ori inepția politică a unor lideri aflați la limita analfabetismului e pe cale să amenințe stabilitatea socială și economică a țării, acești lideri arată cu degetul spre Bruxelles, care ne-ar obliga să facem lucruri pe care noi nu vrem să le facem.
