Articol scris de Crin-Trindafil Theodorescu
Școala aia din Lușca, aia de s-a dărâmat de nefolosire, peste inima mea s-a dărâmat. Și peste toți anii în care am sperat, idiot, că va fi mai bine într-un sens gastronomic, că viața va fi mai bună de gustat, bună de băgat în gură și de ronțăit, că toate lucrurile frumoase și oamenii luminoși se mănâncă, până și dumnezeirea e de mâncare, că luați, mâncați.
Lușca e una din comunitățile înghesuite în corzile destinului, copiii ne-au crescut și-au roit-o în spații mai fecunde, în ureche îmi șoptesc sociologii că e doar fenomenul de aglomerare metropolitană și că e normal, cei care au plecat să-și roadă anii prin străinătăți s-au înrădăcinat acolo (vin iar sociologii și-mi șoptesc, persuasiv, că așa e lumea postmodernistă, un mare sat cu ulița făcută pistă de aeroport), apoi comasarea școlilor și propriile noastre vine, că ne-am dorit profesori mai de soi și școli cu denticuli la fronton. Știu toate astea, și știu (poate mai bine ca alții) că totul e deșertăciune și din ceea ce zidim pe pământ nimic nu va mai fi în picioare la capătul timpului, doar inimile noastre, cu ce-am trăit, ce-am iubit și ce-am iertat ferestre luminoase-n piept, că suntem ființe cordiforme, aia suntem.
Dar când pereții ăia au căzut, pe inima mea au căzut.
Și apoi documentul găsit, să faceți zidurile mai mari, vă salutăm și să nu ne uitați. Scrisul ăla caligrafic, venit din evul în care toate științele începeau cu frumosul, cu καλλοσ. Drept în piept m-a lovit documentul, am citit numele primului care semnează, învățătorul Pop Anton și m-au luat frigurile și clănțăneala ca pe Niculaie a lui Moromete delirând la marginea începutului de școală, omul ăsta semnează documentul ascuns în pereții școlii în 9 mai 1939, a doua zi pleacă în concentrare militară, se mai întoarce în permisii și apoi cade în război în Munții Tatra, iar de pe fereastra CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLume îi văd în fiecare liturghie crucea, și soția lui, rămasă însărcinată într-una din nopțile fierbinți și disperate ale unei permisii, văduvă de tânără, își lipește restul de viață de un preot lușcan și-și petrece viața într-o casă în care sunt eu acum, în timp ce vă scriu astea toate sunt în casa fostei preotese Laura devenită între timp casa mea și îmi tremură degetele pe tastatură cum toate sunt așezate răscolitor în viață și cum trecutul locurilor se face sânge care aleargă prin tine, izbindu-te de conștiință ca de-un zid de școală.
Duminica trecută, când am ieșit la vohod cu darurile, m-a izbit crucea învățătorului în ochi și-am plâns în potir, am scrâșnit ecteniile cu vocea scufundată în lacrimi, la capătul liturghiei m-a întrebat o femeie din alea care nu le au cu finețurile psihologice, care legase sfâșierea din mine de analizele alea medicale proaste, părinte, e cancer?
Cancer e, sora mea. Mi-a căzut o școală pe inimă, mie, speologului expert în evitarea prăbușirilor, mie, celui care am reușit o viață să mă strecor în inimă de munte întreg și nevătămat. Mie, simțitorului de oameni morți, mie, pedepsitului de Dumnezeu cu o inimă ca o trecere de pietoni pe care se foiesc viii și morții laolaltă țopăind de dincolo-dincoace, lăsându-mă mort de viu și gol de-atâtea plinuri.
N-am dormit o noapte întreagă, cerșind pacea cu inima mea proastă. Și lângă mine Ea, certându-mă, să dorm, să dorm, nu predic eu că toate sunt deșertăciuni și suflare de vânt? Predic, iubito, dar dacă închid ochii o să înnebunesc de durere, vin morții și-mi urlă-n ureche să faceți ziduri și să nu ne uitați, să faceți ziduri și să nu ne uitați, și Ea mă mângâie și îmi pune crucea de dormit în palmă, să dorm că mâine e o zi grea și rostul nopții trebuie umplut cu cumințenie, să dorm.
Și dintr-odată îmi amintesc, sar din pat frenetic și deschid laptopul, Ea tresare speriată, ce-i, ce-i? Dormi iubito să mă odihnesc și eu sub pleoapele tale, se duce în bucătărie și se întoarce cu două cafele cât Pacificul de adânci și bem amândoi în creier de noapte și pe urmă găsesc fotografia pe care o căutam, știu, iubito, uite!
Din piatra școlii pierdute o să fac un monument sub formă de răstignire, uite fotografia făcută acum un secol de Dimitrie Gusti în Țara Năsăudului și-o să-l pun chiar pe locul scărilor fostei școli, să-i fie fundație toate chicotele elevilor care i-au pășit pragul, și documentul o să-l așez pe un bronz cuminte și dedesubt o să jur cu toate sistolele și diastolele mele că nu i-am uitat și că atunci când neamul ăsta se va întoarce în firea lui vom face iar zidurile mari și înalte în țara asta pustiită de copii. Bronzul va fi sub forma unei cărți deschise și Cristul de pe cruce o să-l cioplesc zâmbind senin, să-L văd în fiecare seară de pe fereastra Laurei și să mă pot întoarce la odihnă, că mult a pribegit sufletul meu prin valea astea a plângerii, un măgar care cară prostește toți bolovanii zidurilor prăbușite prin inimi de tot soiul, ăsta e sufletul meu, măgar izbindu-și fălcile de pietre ascuțite și visând nebun să dea de-o apă rece și iertătoare și de-o odihnă fără de sfârșit.
Nu v-am uitat, părinte Ioane, Anton învățătorule, nu v-am uitat.
Iertați-ne.
