de Ion Lucian Petraș
Am văzut ieri mai mulți jurnaliști șocați (oripilați) de un gest introdus la sfârșitul festivității de numire a Prefectului Mica Oprea, respectiv prinderea de mâini, într-un semn de comuniune și rostirea rugăciunii Tatăl Nostru. Cei care nu au fost acolo nu au înțeles din poze și filmări ce s-a întâmplat de fapt.
Rugăciunea Tatăl Nostru este specifică tuturor confesiunilor și are foarte mici diferențe de la una la alta, practic ne reprezintă pe noi toți, cetățenii creștini. Gestul a fost făcut în prezența reprezentanților preoți din mai multe confesiuni, respectiv ortodocși, catolic, greco-catolici și baptiști (sper să nu fi ratat vreuna). Jurământul depus de oficiali se face cu mâna pe Biblie și se încheie cu formula: Așa să îmi ajute Dumnezeu! Deci, inclusiv formula oficială face apel la credința în Dumnezeu și la Divinitate. Practic gestul de ieri a fost unul care a completat această parte de final a festivității de depunere a jurământului cu o rugăciune rostită de preoții confesiunilor prezente la eveniment și de oficialități într-un semn de credință și comuniune. E important de menționat că noul Prefect, doamna mica Oprea este de confesiune catolică.
Constat că sunt jurnaliști importanți care își permit luxul să scrie articole fără a participa efectiv la evenimente (muncesc de acasă), alții sunt oripilați și se declară public scârbiți de ce se întâmplă (a fost cazul cu alte ocazii) în legătură cu un gest creștin. Mă întreb dacă nu îți place meseria pe care o practici și dacă subiectele, conferințele de presă, liderii de opinie sau oamenii politici te scârbesc așa de mult, cum mai poți să îți faci meseria de a prezenta obiectiv faptele? Cred că pentru unii e nevoie de o schimbare și poate se gândesc la o altă profesie, e mai sănătos și pentru ei și pentru cititori să aleagă să facă ceva ce le face plăcere. Îi invit să scrie despre ce le place lor și să nu își mai verse frustrările și ura sau alte sentimente cu care încarcă negativ rețele sociale sau paginile unde scriu.
Pentru că inclusiv în rândul cititorilor mei au apărut semne de întrebare și unii au tras prea repede concluzia că Prefectul nu știe să își facă cruce, numai pentru că au observat că și-a făcut altfel cruce decât sunt obișnuiți ei, vă prezint câteva detalii despre semnul Sfintei Cruci.
Trebuie să precize că acest monolog nu este împotriva cuiva sau pentru promovarea cuiva, este o constatare personală și vă rog să o luați ca atare, sunt și eu om, creștin orotodox. Nu merg foarte des la Biserică și poate ar trebui să o fac mai des dar îmi place să cred în Domnul și credința creștină ne învață numai lucruri pozitive, așadar fiți pozitivi oriunde vă aflați.
Conform Învăţăturii de credinţă ortodoxă, răsăritenii fac semnul Crucii astfel: „se îndoaie înăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.” În momentul în care creştinii ortodocşi fac semnul Sfintei Cruci sun cuvintele: „În numele Tatălui…” ne însemnăm pe frunte; când zicem: „Şi al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: „Şi al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi şi apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: „Amin”. Catehismul Bisericii Catolice arată că un creştin „îşi începe ziua, rugăciunile şi activităţile, făcând semnul crucii, « în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit. Amin »”.
Creştinii apuseni (catolici) fac semnul crucii diferit faţă de ortodocşi, prin ducerea mâinii de la umărul stâng la cel drept, nu invers, ca la ortodocşi. Această modificare a direcţiei semnului crucii a intervenit în Biserica catolică în secolul al XIII-lea. Decizia a aparţinut Papei Inocent al III-lea, fiind luată după ruperea celor două Biserici (Marea Schizmă – anul 1054): cea de Răsărit şi cea de Apus. Trecerea mâinii de la stânga la dreapta simbolizează şi trecerea omului de la păcat spre mântuire.
Semnul crucii a intrat în tradiţia Bisericii Creştine îmediat după Cinzecime, mometul întemeierii Bisericii. Este un semn folosit în cadrul cultului, dar era şi un semn de recunoaştere al creştinilor între ei, în perioada când erau persecutaţi. „Făcând semnul Sfântei Cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe Cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostaze. Într-adevăr, când facem semnul Sfântei Cruci, rostind numele celor trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti. Semnul Crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe Cruce”, se mai arată în Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. În viaţa de zi cu zi, creştinii fac semnul crucii atunci când se roagă, când trec pe lângă o biserică, dar şi ca o formă de rugăciune către Dumnezeu la diferite ocazii (de exemplu, atunci când încep o activitate sau pleacă la drum).
Ca o concluzie, doamna Prefect și-a făcut semnul crucii corect, așa cum cere religia și confesiunea din care face parte (catolică). Pentru neinițiați am dat detaliile mai sus. Rugăciunea de la finalul festivității cred eu că a fost un gest interesant și nu de condamnat (numai pentru că propunerea vine de la un anumit om politic). Până la urmă prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru, care este comună creștinilor s-a transmis și un mesaj de unitate și comuniune sufletească. Nu toate mesajele politicienilor sunt de condamnat la fel cum nu toate gesturile lor sunt politicianiste sau false, ori cu scop electoral direct. Faptul că se manifestă ca buni creștini și că își construiesc o astfel de imagine nu este neapărat rău, atât timp cât sunt sinceri. Dacă nu sunt sinceri, Dumnezeu le știe pe toate. Așadar să lăsăm în voia Domnului ceea ce are el de făcut, pentru că știe mai bine cine și de ce și cum are de plătit în această viață și în cea de pe urmă.
