de Crin-Triandafil Theodorescu
Nu pot înțelege. Nu pot. Mă opresc, stupefiat, ca în fața unui zid dincolo de care nu se mai vede cerul.
Nu mi-am făcut niciodată iluzii. Sunt preot de-o viață, curând o să-mi împachetez un patrafir vechi, o să-mi iau o iconiță în buzunar și-o să plec spre alte zări, mai calde, o să o șterg frumușel spre cer, după rânduială, țopăind într-un picior ca un copil care se bucură că s-a întors acasă. Cunosc omul până în cele mai ascunse sertărașe din dressingul inimii lui, acolo unde-și leapădă toate veșmintele, rămânând gol ca la botez, am coborât în sufletul și-n mintea lui ca într-o fântână, ca într-o peșteră, pe corzi, rănindu-mă în palme, zgâriat, învinețit și zdrobit uneori, și nu am găsit acolo lumină mereu. Le-am auzit pe toate, și când nu le-am auzi...
