E vineri, 22 decembrie 1989. Într-o sală de operații de la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj Napoca, un tânăr asistent universitar încearcă, împreună cu echipa și cu studenții lui, să facă primul transplant de rinichi la o oaie.
„Începusem pregătirile cam cu două săptămâni înainte, nu știam că va izbucni revoluția. În ziua aceea reușisem să obținem sala de operații de la Medicină Veterinară și, mai ales, făcusem rost de oaie, de instrumentele și de medicamentele necesare.
Era foarte greu să obții ce aveai nevoie, mai ales atunci. Eu eram asistent universitar și adunasem în jur un grup de tineri pasionați de urologie.
Visam să facem primul transplant de rinichi la Cluj-Napoca și adevărul este că, în ziua aceea, știam ce este în oraș, dar nu mai puteam renunța.
Am intrat în sală, am pregătit oaia și am început operația. Făceam de fapt un autotransplant, schimbam rinichii între ei de la aceeași oaie ca să nu riscăm să pierdem două oi.
Țin minte cât eram de emoționați, fiecare era numai ochi și urechi”, povestește acum profesorul Ioan Coman, chirurg, medic urolog.
„Totul mergea bine, așteptam să vedem cum pornesc rinichii și exact când începuseră să se irige și au apărut primele picături de urină limpede pe ureter, intră paznicul universității și strigă la noi să ieșim imediat afară, să părăsim universitatea, că se trage, se duc lupte în stradă.
Am fugit cum am putut, pe lângă ziduri, înapoi la clinică și am operat răniți, veneau tot mai mulți. În ziua aceea l-au adus pe fiul doctorului Țiclete, împușcat în cap, nu l-am mai putut salva. Toată noaptea am stat la spital, la fel și-n zilele următoare. Când ne-am amintit de oaie am dat telefon la universitate.
Murise și ea, săraca, legată pe masa de operație. Cât s-o fi zbătut, când s-o fi trezit din anestezie! Dar transplantul reușise.”
Cum a ajuns Coman să viseze că s-ar putea face transplant de rinichi și la Cluj?
Ioan Coman asistase în 1987 la o operație de transplant de rinichi de la un donator viu realizată la București. Se afla la un curs de urologie la Spitalul Fundeni. Acolo, Eugeniu Proca urma să facă o operație de transplant la care să asiste câțiva medici primari, ca Sinescu, Lucan…
„Era destul de selectivă și secretoasă treaba. Eu eram tânăr, un chirurg oarecare venit la cursul de urologie.
Dar într-o dimineața, la vizită, m-am dus la profesorul Proca și i-am spus că vreau și eu să asist la operația de transplant. S-a uitat șocat de îndrăzneala mea și n-a zis nimic. Dar a doua zi mi-a transmis prin cineva: «Comane, poți să vii în sală!» Toată noaptea n-am dormit.
Eram și emoționat, dar voiam și să citesc, să mă pregătesc cât pot de mult. Am luat tot ce apăruse la noi despre transplant, dar atunci nu aveam acces la literatura de specialitate din străinătate decât cine știe prin ce minune. Am citit toată noaptea.
A doua zi am intrat în sală. Se făcea transplant de la mamă la copil. Am fost ca o sugativă. Am asistat și la recoltare și la primitor, până când s-a pornit rinichiul transplantat. A fost o bucurie de nu vă dați seama. Când s-a terminat, profesorul Proca a dat mâna și cu mine. Abia după aceea am putut să răsuflu, că nici nu respirasem în timpul operației.”
Primul transplant reușit al unui organ solid din România la om a fost cel efectuat de profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980, la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viață (mama receptorului).
Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, realizat la Timișoara de o echipa condusa de prof. dr. Petru Drăgan.
Până în decembrie 1989 s-au făcut doar transplanturi de rinichi, dar și acestea într-un număr relativ mic.
