Serviciul Județean al Arhivelor Bistrița – Năsăud prezintă un articol despre ghetoizarea populației evreiești din Transilvania și județul Bistrița-Năsăud. La 28 aprilie 1944, autorităţiile locale: Szomlenschi Lazslo, subprefectul judeţului, Kuales Norbert, primarul oraşului, Pastohi Ernest, comandantul Legiunii de Jandarmi, împreună cu prefectul judeţului, Bethlen Bela, au fixat lagărul de concentrare pe terenul fermei agricole „Stamboli“, la la 3 km de Bistriţa. Au fost internaţi în lagăr un număr de 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ, înghesuiţi în cele câteva barăci, în coteţele de porci, iar cei mai mulţi, sub cerul liber. Din cei aproximativ 150000 de evrei deportaţi din N-V Transilvania au supravieţuit doar 27455, adică 16,80%.
„În urmă cu trei sferturi de veac, în lunile mai şi iunie ale anului 1944, a avut loc unul din cele mai tragice şi ruşinoase evenimente din istoria omenirii, ghetoizarea întregii populaţii evreieşti de pe teritoriul Ungariei, inclusiv din cele 11 judeţe din N-V Transilvaniei cedate prin sentința Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 de către România şi deportarea la Auschiwitz şi Bikernau.
Încă din toamna anului 1940, împotriva populației evreiești din Ungaria au fost declanșate primele măsuri represive, care au continuat cu intensitate în perioada următoare.
Decretul care a avut urmări și consecințe fatale a fost Decretul-Lege nr. 1610/1944 cu privire la reglementarea anumitor chestiuni în legătură cu locurile de casă și cu locuințele evreilor. Practic, prin conținut și prin punerea în practică a însemnat, în fapt sentința generală de condamnare la moarte a tuturor evreilor din acest teritoriu. Documentul fost completat de Ordonanța Ministerului de Interne nr. 6163 din 1944, care prevedea că evreii fără considerare de sex și vârstă vor fi transportați în lagărele de concentrare.
Aceste prevederi au fost aplicate și la nivelul teritoriului județului Bistrița-Năsăud. Astfel la 28 aprilie 1944, autorităţiile locale: Szomlenschi Lazslo, subprefectul judeţului, Kuales Norbert, primarul oraşului, Pastohi Ernest, comandantul Legiunii de Jandarmi, împreună cu prefectul judeţului, Bethlen Bela, au fixat lagărul de concentrare pe terenul fermei agricole „Stamboli“, la la 3 km. de Bistriţa.
În baza Ordonanţei, primarul Bistriţei a cerut imperativ preşedintelui comunităţii evreieşti să întocmească lista tuturor evreilor din oraş cu nume, prenume, domiciliu, deşi în aceiaşi zi îi asigurase pe reprezentanţii comunităţii că nu există niciun plan privind deportarea şi ameninţa chiar cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale a persoanelor presupuse ca lansatoare de zvonuri.
Imediat, şeful poliţiei oraşului Bistriţa, a emis Ordinul 9211/1944, prin care se punea în vedere tuturor evreilor ca începând cu data de 2 mai să nu părăsească locuinţa şi să-şi pregătească un bagaj de maxim 50 kg. Ordinul a fost făcut cunoscut abia în dimineaţa zilei de 3 mai, imediat echipe paramilitare au descins la locuinţele tuturor evreilor, pe care i-au scos în stradă, unii neapucând să-şi ia nici cele mai elementare lucruri.
Au fost internaţi în lagăr un număr de 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ, înghesuiţi în cele câteva barăci, în coteţele de porci, iar cei mai mulţi, sub cerul liber.
Nu exista o fântână pentru apă, nu exista o sursă de tratare a bolnavilor sau de pregătit hrana, nu existau condiţii elementare de igienă. Apa era transportată cu o cisternă, în cantităţi insuficiente, astfel că nevoia de apă şi hrană s-a transformat într-o hipnoză. Din cauza condiţiilor inumane au murit 300 de persoane.
Paza şi ordinea în lagăr au fost exercitate de către Debreczenyi Miklos, şeful poliţiei, având ca adjuncţi pe Smolka Heinrich şi Orendi Gustav, agenţi SS, care au maltratat fizic şi moral populaţia internată în lagăr prin bătăi, injurii şi diferite interdicţii.
Pentru amplificarea terorii a fost trimisă o trupă de jandarmi de la Tg Mureş, care a început cercetarea şi maltratarea oamenilor în regim de detenţie. Victimele erau cercetate, dezbrăcate până la piele, bătute cu bastonul de cauciuc, au fost aplicate tratamente inumane, inimaginabile pentru o minte normală, unii s-au sinucis din cauza terorii, aşa cum a fost cazul doctorului Raezner.
În baza În baza Ordinului 10597/RLN/10 mai 1944, Comandantul Corpului IX al armatei maghiare cu sediul la Cluj, la data de 1 iunie, a început deportarea populaţiei evreieşti din judeţ la Auschiwitz şi Bikernau, care s-a încheiat la 4 iunie. Asupra felului în care factorii de opresiune s-au comportat, aflăm din rechizitoriul depus în procesul criminalilor de război desfăşurat la Cluj-Napoca, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial.
„La ieşire, evrei au fost dezbrăcaţi la piele, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga în faţa porţii ghetoului şi perchiziţionaţi de către detectivi, jandarmi şi nyilaşiştii din Bistriţa. Femeile au fost perchiziţionate nu numai la haine, dar şi la toate cavităţile corpului. Cu această ocazie s-au confiscat toate lucrurile, afără de un rând de haine, 2 rânduri de de lenjerie de corp, 2 batiste, o pătură, ½ kg de pâine de persoană şi o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăte şi ferecate cu sârmă ghimpată. Trenurile au fost păzite până în oraşul Kosice de către armata ungară, iar de acolo paza a fost preluată de către Gestapo, până la Auschiwitz.“
Din cei aproximativ 150000 de evrei deportaţi din N-V Transilvania au supravieţuit doar 27455, adică 16,80%.
Importanţa arhivelor ca mărturii ale ororilor a fost recunoscută încă din timpul Holocaustului, când în Ghetoul din Varşovia, un grup care includea numeroşi scriitori, savanţi şi oameni obişnuiţi, condus de istoricul Emanuel Ringelblum, a început să conserve documente, articole şi cercetări ale comunităţii evreieşti. Vom prezenta câteva documente aflate în fondurile gestionate de instituţia noastră, mărturii ale Holocaustului, deoarece grija manifestată pentru a conserva aceste urme ale istoriei arată nu numai gradul de civilizaţie şi cultură ale unui popor, dar şi profunzimea memoriei colective, iar prin Declaraţia Universală privind Arhivele, adoptată de către UNESCO în 2011, s-a recunoscut „rolul unic al acestora pentru edificarea memoriei individuale şi colective, pentru înţelegerea trecutului şi documentarea prezentului, cu scopul de a îndruma acţiunile viitoare.“
