Recent patru piese de o valoare inestimabilă din Tezaurul Dacic, inclusiv Coiful de la Coțofenești și brățări dacice au fost furate dintr-un muzeu din Olanda. Acest furt special a fost unul dat la comandă cel mai probabil și mi-am amintit imediat de Jaful secolului când 4 români au furat 7 tablouri celebre tot dintr-un muzeu din Olanda.
Massmedia din România este acum foarte revoltată de furtul artefactelor dacice și mulți oameni din domeniu și-au exprimat indignarea, aruncând cumva vina pe autoritățile din Olanda. Vă propun să vedem totuși ce s-a întâmplat cu tablourile celebre furate de români și ce pedepse au primit hoții.
În noaptea de 15-16 octombrie 2012, patru români au orchestrat ceea ce avea să fie catalogat drept „Jaful secolului”, furând șapte tablouri valoroase din Muzeul Kunsthal din Rotterdam, Olanda. Acțiunea lor a uimit o lume întreagă, punând sub semnul întrebării măsurile de securitate ale muzeelor de prestigiu și devenind rapid subiect de dezbatere internațională.
Un plan simplu pentru o lovitură spectaculoasă
Radu Dogaru, Eugen Darie și complicii lor au demonstrat că uneori sistemele aparent impenetrabile pot fi depășite cu instrumente rudimentare. Folosind o simplă șurubelniță, hoții au pătruns printr-o ieșire de urgență a muzeului și au reușit să sustragă tablouri de Pablo Picasso, Claude Monet, Henri Matisse, Paul Gauguin, Lucian Freud și Meyer de Haan în mai puțin de 3 minute.
Avocatul lui Radu Dogaru a declarat că „măsurile de securitate erau practic inexistente” și că muzeul a fost, efectiv, o pradă ușoară. Hoții au transportat apoi capodoperele în România, ascunse în trei fețe de pernă, cu intenția de a le vinde pe piața neagră.
Capodopere pierdute pentru totdeauna?
Valoarea estimată a operelor furate era de aproximativ 200 de milioane de euro. Printre cele mai valoroase se număra „Tête d’Arlequin” de Pablo Picasso. Cu toate acestea, tablourile nu au fost niciodată recuperate, iar povestea lor s-a complicat odată ce mama lui Radu Dogaru, Olga, a declarat că le-a ars în soba casei sale din Carcaliu, Tulcea, pentru a șterge urmele jafului.
Mama lui Radu Dogaru le-a spus anchetatorilor mai întâi că a îngropat tablourile în curtea unei case părăsite, apoi le-a scos și le-a îngropat în cimitirul din apropierea casei sale, iar în final, după perchezițiile din 13 februarie, le-a dezgropat și le-a ars în soba locuinței sale din Carcaliu.
Mai târziu, femeia și-a schimbat declarația, susținând că tablourile au fost date unui cetățean ucrainean, Vladimir Vladimirenco. Expertizele efectuate asupra cenușii ridicate din soba familiei Dogaru au arătat, însă, că aceasta provine din arderea a trei sau patru picturi realizate în tehnica uleiului pe pânză.
Pedepse reduse și controverse
Radu Dogaru și Eugen Darie au fost condamnați în România la șase ani și opt luni, respectiv cinci ani și patru luni de închisoare, după ce și-au recunoscut vinovăția. De asemenea, la jaf au mai participat Adrian Procop și Alexandru Bitu, iar Olga Dogaru a fost implicată în ascunderea operelor.
După ispășirea pedepsei, Radu Dogaru a părăsit țara, refuzând să ofere clarificări cu privire la soarta operelor furate.
Greșeli și vulnerabilități
Jaful a scos la lumină nu doar curajul sau îndrăzneala hoților, ci și slăbiciunile sistemului de securitate al muzeului Kunsthal. Deși catalogat drept un muzeu de „maximă siguranță”, Kunsthal nu avea senzori de mișcare sau o securitate pe măsura valorii exponatelor.
De asemenea, incapacitatea autorităților de a recupera operele și de a rezolva misterul arderii tablourilor a adăugat un strat de frustrare și neputință asupra acestui caz.
O poveste cu final deschis
Cazul „Jaful secolului” rămâne unul dintre cele mai mari mistere din lumea artei. Tablourile furate, dacă mai există, s-ar putea afla oriunde, iar valoarea lor pe piața neagră ar fi imensă. Povestea aceasta continuă să fascineze atât lumea artei, cât și pe cei pasionați de povești despre crimă și mister.
Fără operele recuperate și cu informații contradictorii despre soarta lor, „Jaful secolului” este o lecție despre vulnerabilitate, ambiție și prețul inestimabil al artei pierdute.
