Arhitecta Regelui Charles în Transilvania: „Restaurare? Ȋntreprinderea e o minciună de la un capăt la altul!”

Articol scris de Ruxandra Hurezean și preluat din presshub.ro

Arhitecta Regelui Charles în Transilvania, Silvia Svetlana Demeter-Lowe, a acordat un interviu pentru PRESShub.

Se naște la Brașov, studiază arhitectura la București și urmează la Oxford un master în teoria „Conservării Arhitecturale”. Se întoarce în România și aproape că nu are clienți care să-i înțeleagă viziunea, până când sosește miraculos oferta să lucreze pentru casele din Transilvania ale Prințului Charles, actualul rege al Marii Britanii.

Își cumpără ea însăși o casă într-un sat săsesc și, înfruntând opiniile majoritare, aplică ce a văzut și învățat în Anglia. Salvează case.

Silvia Demeter este acum foarte cunoscută în orașele și satele din Transilvania. Eu am întâlnit-o în casa unui antropolog care a venit de la Basel și și-a cumpărat o gospodărie într-un sat săsesc de lângă Sighișoara.

PRESShub i-a luat apoi acest interviu, în care Silvia povestește experiențele sale de lucru cu Prințul Charles, viziunea lui, dar își explică și propria filosofie a conservării patrimoniului și a viitorului locuirii.

„Eu văd clădirile istorice asemeni unor «carduri de memorie». Sunt fascinată de poveștile, de informațiile „stocate” în materialitatea acestora!

Citatul meu preferat pentru a exprima acest crez al meu este din Nicolae Iorga: «Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi.»

Motivul principal pentru care protejăm patrimoniul construit este pentru valoarea sa de a ne oferi niște ancore ale memoriei, de a crea o bază pentru identitatea proprie, pentru satisfacerea nevoii de apartenență. Ȋmi iubesc locul în care m-am născut. Mă consider, din nou, o privilegiată!”

Cât privește viitorul în domeniul locuirii, Silvia vine cu un proiect propriu, în care și-a propus „să planteze sămânța” pentru ideea de „arhitectura generatoare de comunitate”, arhitectura care să ofere un mediu „fertil” pentru crearea de comunități și pentru sustenabilitate.

„Cred în construirea de case care să fie mult mai mult decât standardul «NZEB» și al caselor «pasive», cred în casele «active», case care sunt surse de energie și nu consumatoare, case care atunci când ajung la sfârșitul ciclului de viață materialele din care sunt compuse să poată fi reciclate!”, a declarat ea în interviul pe care îl puteți citi în continuare. 

(NZEB înseamnă Nearly Zero Energy Building, clădiri cu un consum minim de energie).

PRESShub: Sunteți cunoscută în primul rând ca „arhitecta care a lucrat la casele Prințului Charles”. Ce a însemnat această întâlnire, cum a fost?

Silvia Demeter: Da, am avut acest mare privilegiu să lucrez pentru Majestatea Sa, Regele Charles al Marii Britanii, pe atunci Alteța Sa, Prințul Charles. Și când spun privilegiu, mă refer nu numai în relație cu poziția socială și prestigiul celui care mi-a încredințat acest minunat proiect ci și la faptul că Prințul Charles a reprezentat pentru mine un „role model”.

Încă de la sfârșitul anilor ’80, când nu era deloc la modă să discuți despre protejarea patrimoniului construit și a celui natural, și în contrast cu abordarea celor supranumiți „star architects”/a „starurilor arhitecți”, Alteța Sa, cu mult curaj și pasiune promova intens aceasta cauză.

În 1989 a publicat cartea sa „A vision of Britain: A Personal View of Architecture” ca reacție la lipsa de preocupare pentru context și scara umană a multor dezvoltări ale acelor vremuri și a impactului negativ al acestora asupra mediului construit și al celui natural.

Vă puteți imagina că nu a fost primită cu prea mult entuziasm de mare parte din breasla arhitecților britanici!

În schimb, în zilele noastre, cu toții ne simțim obligați să vorbim despre punerea în valoare a fondului construit existent în contextul discuțiilor legate de schimbările climatice și de necesitatea schimbării de paradigmă, de a adopta o abordare sustenabilă.

Ce ar trebui să știm despre „restaurare”? Practic, de ce ar trebui să ținem cont în acest context, când spunem că „restaurăm” o clădire veche?

Eu aș prefera să folosesc sintagma „conservare arhitecturală”. După ce am absolvit facultatea la Ion Mincu in Bucuresti, am plecat în Marea Britanie la studii, la un masterat: „Master of Science in Historic Conservation”.

Acolo am înțeles de ce britanicii se feresc să utilizeze termenul „restaurare”! Pentru că îl asociază cu modul în care se făcea „restaurarea” în Franța secolului XIX – momentul în care putem să începem să discutăm despre apariția doctrinelor de restaurare și despre felul în care Viollet-le-Duc influența modul de a interveni asupra clădirilor istorice în întreaga Europă.

Discipolul acestuia, arhitectul André Lecomte du Noüy, la cererea Regelui Carol I, a venit în România pentru a restaura edificii importante, printre care Biserica Sfântul Nicolae Domnesc și Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Biserica Mânăstirii Argeșului etc.

De ce școala britanică a acelor vremuri, cu toată admirația pentru lucrările teoretice ale lui Viollet-Le Duc, a reacționat foarte vehement prin iluștrii săi reprezentanți, cum ar fi John Ruskin și William Morris?

Din același motiv pentru care arhitectul Grigore Cerchez, împreună cu locuitorii orașului Curtea de Argeș, s-au împotrivit – din fericire cu succes – planurilor lui André Lecomte du Noüy de a „restaura” Biserica Domnească, „demolând-o si reconstruind-o”!

Mai exact, care erau diferențele dintre cele două abordări?

Deși aveau multe în comun, diferența dintre cele două școli de gândire – franceză și britanică – este majoră când vorbim de respectarea principiului autenticității! În timp ce Viollet-le-Duc susținea că „a restaura un edificiu nu înseamna a-l întreține, a-l repara sau a-l reface, ci a-l aduce într-o stare completă care poate că n-a existat niciodată la un moment dat”, Ruskin avea convingerea că „nici publicul, nici cei cărora le revine întreținerea monumentelor publice nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului restaurare.

Așa că să nu mai vorbim despre restaurare. Ȋntreprinderea e o minciună de la un capăt la altul.”

Așadar, înțeleg că sunteți un arhitect care crede în principiile autenticității, ale conservării arhitecturale bazate pe întreținere și minimă intervenție.

Consider că atunci când intervenim asupra unui monument istoric trebuie să avem o abordare asemeni unui chirurg plastic sau estetician. Măsura succesului este dată de cât de evidentă este intervenția: cu cât este mai discretă, mai firească și în armonie cu întregul, cu atât mai bine!

Ceea ce ne dă nouă, restauratorilor, o imensă satisfacție este comparația imaginilor „înainte și după”! Doar atunci un „vizitator” poate începe să înțeleagă complexitatea procesului, a numărului mare de detalii care au trebuit a fi gândite și puse în operă pentru a restabili „firescul”!

Noi, arhitecții restauratori suntem adesea acuzați de lipsa de viziune și creativitate.

Dar cum vedeți intervențiile creative? Au început să apară și la noi și sunt foarte controversate.

Chiar voiam să precizez că sper să nu fiu înțeleasă greșit. Nu sunt împotriva intervențiilor cu o abordare care implică extinderi sau alte lucrări care utilizează materiale și tehnici moderne atât timp cât acestea sunt armonizate atât din punct de vedere estetic cât si tehnic cu existentul.

Pentru mine, repere importante sunt operele, la nivel internațional, ale arhitectului sloven Jože Plečnik și ale arhitectului italian Carlo Scarpa, iar la nivel național, opera arhitectei Ioana Grigorescu.

Soluțiile propuse de Ioana Grigorescu pentru reabilitarea ansamblurilor mănăstirești din Nordul Moldovei (Sucevița, Dragomirna, Voroneț, Humor etc) au fost pe cât de controversate, la acea vreme, pe atât de admirate, în prezent. Este formidabil cum acești arhitecți au reușit să creeze atâta armonie în interiorul acestei polarități: originalitate și discreție.

îAți urmat studii de arhitectură și conservare în Marea Britanie. Ne puteți descrie sistemul de acolo?

Finalizând cursurile masteratului de la Oxford, am realizat ca deși în ceea ce privește teoria „Conservării Arhitecturale’ mă simțeam destul de bine pregătită, totuși îmi lipsea experiența practică.

Nu cea de birou, ci cea de șantier. Astfel încât mi-am făcut curaj și am aplicat pentru bursa SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings).

Printre fondatorii SPAB, în anul 1877, s-au numărat William Morris, Philip Webb și John Ruskin și, deci este vorba despre o organizație care datează de pe vremea apariției conservării arhitecturale/restaurării ca știință.

Începând cu anul 1930, s-au constituit două tipuri de burse, una pentru arhitecți și ingineri, iar cealaltă pentru meșteri/constructori care, aflați la începuturile carierei lor, doresc să se specializeze și să lucreze pe monumente și clădiri tradiționale.

Și, da, am avut această mare șansă sa fiu unul dintre cei patru aleși în acel an, în 2004.

Ce a presupus această bursă?

A presupus ca, pentru nouă luni, să devenim un fel de calfe călătoare, să participăm practic la lucrări de restaurare pe cele mai diverse tipuri de șantiere – de la cele mai modeste „cottage”-uri la castele și palate, trecând prin cât mai multe dintre tehnicile și materialele pe care le poate implica procesul restaurării. În același timp, eram găzduiți de către cei care fuseseră bursieri înaintea noastră și astfel, încetul cu încetul, am ajuns să cunoaștem întreaga „familie SPAB”.

Se considera că acele nouă luni petrecute pe șantiere echivalau cu experiența practică de șantier care ar fi putut fi obținută în 25 de ani de activitate în cadrul unui birou de arhitectură.

Dar pe lângă toate aceste beneficii, mai aveam și privilegiul de a încheia programul bursei cu un interval de două luni pe care îl petreceam „absorbind cultura vieții la palat/castel”.

În funcție de subiectul ales pentru cercetare, eram puși în situația de a alege fiecare dintre noi, să decidem asupra „locațiilor” pe care dorim sa le studiem.

Și astfel, am ajuns în preajma Crăciunului să petrecem câteva săptămâni de vis la palatul Chatsworth, cel mai cunoscut și prestigios palat din Marea Britanie.

Acolo am avut privilegiul să o cunosc pe Ducesa de Devonshire, o doamnă de o frumusețe rară și cu o personalitate remarcabilă (cunoscută și ca una dintre „Fetele Mitford”).

Spre surprinderea mea, avea o mare curiozitate în ceea ce privește România, având în vedere că printre prietenii săi apropiați se număra Patrick Leigh Fermor, faimosul autor al volumului „Between the Woods and the Water”, în care descrie aventurile sale din călătoria pe care o întreprinse la vârsta de 18 ani, plecând din Londra către Constantinopol și oprindu-se pentru o lungă bucată de timp în România.

Citiți continuarea în presshub.ro