Articol scris de Crin- Triandafil Theodorescu
Ea s-a prins imediat că-n țigănimea aia, în cele vreo patru generații care se înghesuiau într-o cameră puțind a carne stricată și-a fum de lemn verde, se află o fată. Îi văzuse fusta colorată agățată la uscat într-un gard. Beau apă din pârâu, se spălau în pârâu, deși, dacă mă gândesc onest înapoi, nu se spălau deloc, și într-o zi, pe când izbeam amândoi hainele de piatra aia albă, rămasă în apă de la preoteasa de dinaintea preotesei de dinaintea Ei, ne-am trezit cu Carmen în fața ochilor. Privirile ei speriate, de animal hăituit, de animal prins în capcană. Ochii ei unși la colțuri cu dor. Cam de vârsta Ei era, Carmen țiganca, și zice duamnă, sărutmâna, dă-mi și mie coaja aia de săpun să-mi spăl fusta. A ridicat ochii Ea, s-au privit lung, în tăcere. Două fete, Ea avea vreo 17 ani, părul blond și ochi sfâșietori, agățători, ca niște ancore de corabie călătoare. Carmen vreo 17 ani, o fustă lungă și murdară și-o disperare în priviri care mă obsedează și azi.
Ar fi trebuit să înțeleg de-atunci, ar fi trebuit.
A luat-o în casa parohială, a pus apă la încălzit și a dezbrăcat-o, a spălat-o în copaia aia de tablă. I-a dat din hainele Ei, a împărțit din rezervele Ei de vată. A învățat-o să se spele pe dinți. Ce dinți avea țiganca, ce dinți. Le auzeam râzând de-afară. Și vocea Ei, aprigă, mai adu o găleată de apă de la fântână, te rog!
Apoi prima înfrângere. Țiganii ei au bătut-o, au dezbrăcat-o de hainele curate de româncă și au îmbrăcat-o în fustele alea puturoase, au aruncat hainele pe pârâu și hainele au ajuns în dreptul casei parohiale, rostogolite de valuri. A fost prima înfrângere. Ar fi trebuit să înțeleg.
Venea pe ascuns la Ea, după un săpun și-o vorbă bună și blândă. Cerea ceva de lucru, desfăceau amândouă boabe de porumb la porc, vorbeau mult, fiecare cu tribul ei, fiecare cu visurile ei. Nu-i dispăruse disperarea aia din ochi, era acolo, întreagă.
Ar fi trebuit să înțeleg de-atunci, ar fi trebuit.
Și într-o zi Carmen n-a mai venit. În sat s-a vorbit mult de asta, fusese furată de țigani din altă parte. Apoi s-au rostogolit spre noi niște povești cumplite. O legaseră ăia de un pat cu un lanț, să fie femeia unuia dintre ei. Să rămână grea. Să nu mai poată să se întoarcă în coliba aia afumată.
M-am trezit azi dimineață cu Carmen în gând, după treizecișideani, rupt de oboseală și insomnie, evenimentul de sâmbătă îmi seacă fântânile din inimă, n-ar fi trebuit să vină din trecut acum, tocmai acum, când mă pregătesc eu însumi de o dezrobire, și totuși dimineață mi-au răsărit în minte ochii ei disperați și dinții ei albi, duamnă, dă-mi o bucată de săpun să-mi spăl fustele.
Ar fi trebuit să înțeleg, ar fi trebuit.
O să ziceți că sunt nebun. Dar cred că într-o zi ele două, cu dinți albi de adolecente și ochi curați, o să-și ia discuția de unde și-au lăsat-o acum treizecișideani.
Carmen, ar fi trebuit să înțeleg. Iartă-mă.
Foto, Nicolae Grigorescu, ”Țiganca din Ghergani”. Pentru cine n-a citit Theodoros a lui Cărtărescu, Gherghani e moșia de unde a fugit în lume Tudor, tocmai în Etiopia, să devină Tewodros al II-lea.
