text preluat de pe life.ro
Cea mai scumpă fotografie românească a fost făcută de Constantin Brâncuși, în atelierul său din Paris, și vorbește despre o femeie frumoasă, absorbită de dansul ei. Este Lizica Codreanu, „țiganca”, așa cum îi spunea Brâncuși, și este una dintre puținele românce care au gustat celebritatea în Parisul interbelic.
Fotografia a fost adjudecată în 2012, în cadrul unei licitații organizate de Sotheby’s, pentru suma de 42.750 de euro.
Povestea care a făcut posibil instantaneul și a balerinei care le-a „tratat” pe Grace de Monaco, Coco Chanel sau Olivia de Havillard în câteva minute de lectură.
1926. Constantin Brâncuși și Lizica Codreanu, balerina de 22 de ani, venită de la București să cucerească Parisul, testează aparatul foto în atelierul sculptorului.
Lizica poartă un costum creat chiar de sora ei, Irina, artist plastic și ucenica sculptorului român.
Trecuse deja un an de când Lizica l-a cunoscut pe Brâncuși la un spectacol la Gaîte Montparnasse. Senzația din momentul în care a călcat pragul atelierului lui este consemnată în volumul Doinei Lemny, Lizica Codreanu, o dansatoare româncă în avangarda pariziană, (Ed. Vellant, 2012).
„când am trecut pragul atelierului şi am văzut «Pasărea», n-am îndrăznit, dar am simţit puternic imboldul de a îngenunchea. Am îndrăznit însă să-i cer să-i fiu elevă.”, povestește Lizica Codreanu.
Fata fusese remarcată la București, chiar de la vârsta de 18 ani, după ce a dansat în două dintre cele mai căutate spectacole ale vremii.
Lizica era penultima dintr-un șir de opt copii ai avocatului Ion Sionescu Codreanu și a copilărit sub fascinația artei, în preajma surorii ei mai mari, Irina, împreună cu care, imediat după Marea Unire, pleacă la Paris.
Începe să danseze în capitala Franței, dar încearcă să depășească tehnicile baletului clasic cu studiu de acrobație de circ și gimnastică. Nu răspunde regulilor și nu se poate vedea dansând într-o trupă.
Dar își inventează propriile manifestări, iar instinctul ei artistic este remarcat și susținut de Brâncuși și de Sonia Delauney, care îi creează costume excepționale.
Primul îi creează un costum special de spectacol: o fustă cu dungi, prinsă cu ace de siguranță și două coifuri de vrăjitoare pe cap și o fotografiază în atelier, printre lucrări.
Sonia Delauney îi face cadou costumul personajului Pierrot Fulgerul pe care Lizica și l-a asumat în filmul Le Petit Parigot (Micul Parizian), în 1926.
Sunt ani de glorie pentru Lizica: dansează Primăvara de Mendelssohn, Moment exotic de Lenormand şi Frescă de Debussy în cadrul Baletului Francez și participă la „marele spectacol de music-hall” la Teatrul Eden din Milano
În decembrie 1926 se căsătorește cu Jean Fontenoy, un jurnalist francez controversat, cu simpatii politice contradictorii (comunist, apoi nazist), care dezvoltă o pasiune pentru opiu. Aceasta n-ar fi fost posibilă dacă proaspătul cuplu nu ar fi plecat în Shanghai, unde Fontenoy urma să deschidă o gazetă.
Călătoria avea să îi schimbe viața Lizicăi. Se îmbolnăvește de malarie, iar Asia îi dezvăluie neștiutele taine ale unei înțelepciuni străvechi: hatha yoga.
Așa se face că la puțin timp după ce revine în Franța, Lizica divorțează și își deschide un studio de hatha yoga, literal: yoga cu forță. Este primul centru de sănătate de acest gen din Europa.
Revista Vogue scrie despre Lizica și despre noua ei tehnică de „tratament” ce îmbina yoga, gimnastica suedeză, acupunctură, practici străvechi românești, peste care așază experiența de dansatoare.
Inventivă, Lizica își ia colaboratori medici și terapeuți, alături de care transformă centrul într-o antrepriză de succes.
Faima ei depășește rapid granițele. Coco Chanel, Olivia de Havillard ori Grace de Monaco sunt doar câteva dintre vedetele care apelează la tehnicile inedite ale româncei.
Lizica moare în Franța, la 92 de ani. În urma ei rămâne succesul uitat pe care l-a descoperit din curiozitate Doina Lemny: „Înconjurat de dansatoare, Brâncuşi n-a sculptat niciuna. În schimb a fotografiat-o pe tânăra sa prietenă româncă, Lizica Codreanu. Tocmai aceste fotografii mi-au stârnit curiozitatea şi m-au încurajat să investighez destinul acestei dansatoare care a dezvoltat o concepţie personală despre mişcare.”
