Să nu-L urâți pe Domnul!

Dragă Adi, dragă Mariana, aseară, când vedeam flăcările alea ridicându-se până-n cer și casa voastră mistuindu-se, când vuiau sirenele pompierilor și lușcanii se agitau să-și facă un rost de folos în haosul acela, m-a cutremurat un gând. Să nu-L urâți pe Domnul.

Ciudat. Mintea mea nota evenimentele, lucidă, o vedeam pe Floricuța lui Radu scufundată în pârâu, ținând cu piciorul sorbul pompei, pârâitul cornilor acoperișului și sfârâitul apei zvârlite pe tablă, auzeam răcnetele din toate părțile, ca la un război pe viață și pe moarte, vedeam a treia mașină de pompieri deschizând un front prin spatele casei, la un moment dat pe voi năvălind în casă cu o lanternă în mână, încercând să salvați ceva și atunci mi-a venit să urlu, știam că nu aveți placă de beton și că se poate prăbuși acoperișul prinzându-vă acolo într-un cavou de jar, dar ciudat, singura mea grijă reală, în tot vârtejul evenimentelor, era să nu aveți timp să-L urâți pe Domnul.

Cum fac uneori oamenii când pierd ceva scump. Când le moare cineva, când le arde casa, când se lovesc cu pieptul de o boală mare și adâncă, când eșuează o iubire în care-și puseseră toate speranțele, toate credințele, ca într-o ultimă barcă de salvare. Cum îi place copitatului, ăla care i-a sugerat lui Iov, cel care pierduse totul, ”acum blestemă pe Dumnezeu și mori!”

Asta mi-era singura spaimă adevărată. Vă văzusem copilașii duși la adăpost, pe polițistul Sandu Ciprian năvălind în curtea bătrânei de alături și scoțând-o din pat mai cu forța, cu coada ochiului pe Rodovica Ceferistului dezlegând cu mâinile goale câinele ăla care urla disperat în lanț, zdrelindu-și degetele, erau atâtea de făcut și inima mea era în atâtea părți deodată și totuși, singura mea grijă reală era să nu-L urâți pe Domnul.

Că orice poți pierde și pune înapoi, dacă pe Dumnezeu l-ai păstrat, rămâi cu întregul, dragii mei.

Să nu vă temeți. O să vă ajutăm, și Domnul milei va turna untdelemn și vin peste rana voastră. Și chiar dacă nu mă credeți acum, cândva, când eu nu voi mai fi, veți fi înțeles. Că tot răul de-acum se va răsfrânge în bine adăugat, fără măsură, cu generozitate de boier la ceas aniversar. Că cenușa îngrașă pământul și durerile îi unesc pe oameni ca într-un inel de oțel. Veți face o altă casă, mai frumoasă. Dumnezeu o să vă cumpere altă mobilă, nu știu cum, El știe, și alte haine lui Andrei și Paulei, în locul celor arse aseară. Doamne. Eu i-am botezat, iar pe voi vă cunosc de când erați voi înșivă copii. Și vă asigur că sunteți întregi, voi și copiii voștri, voi și părinții voștri. Nimic n-a ars, de fapt.

Un singur lucru vă cer, în numele Înviatului; să nu cădeți din credință. Și să știți că dacă din casa aceea ați scos întreagă iubirea dintre voi, ați salvat deja totul. Că nu cu betoniere se ridică o casă, ci cu dragostea celor care o locuiesc. ȘI că acolo unde e inima ta, acolo e și comoara ta, întreagă, neîmpărțită, neruginită și ignifugă.

Și asta va trece!