Text și foto preluate de pe pagina de Facebook Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.
La 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, militant unionist și reprezentantul desemnat al „Partidei Naționale”, a fost ales în unanimitate domnitor al Moldovei, acesta reprezentând primul pas spre unirea cu Țara Românească.
Unirea Principatelor era unul dintre vechile deziderate ale românilor, afirmat explicit încă din timpul Revoluției de la 1848 și devenit posibil în urma Congresului de Pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeei și influenței ruse în principatele române. Prin acest act, urmau să se înființeze Adunările ad-hoc, care să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor.
În continuare, potrivit prevederilor Convenției de la Paris din 1858, urma ca în fiecare dintre cele două Principate Române să fie ales un domn de către o Adunare Electivă. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au văzut oportunitatea alegerii unui singur domn, atât în Moldova cât și în Țara Românească.
“Pentru Unire, pentru desființarea oricăror privilegii de clasă, pentru învățământ în sens liberal, pentru o nouă viață națională și europeană a părții neamului românesc ce locuia Principatele, era Partida Națională”, arăta istoricul Nicolae Iorga în lucrarea “Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cinzeci de ani de la întemeierea Statului român”.
Reprezentanții din Moldova ai mișcării unioniste – Partida Națională – au oscilat o vreme între a avea un candidat propriu și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub forma unui stat-marionetă.
Unioniștii au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al Partidei Naționale. Inițial, printre candidații propuși s-au numărat personalități afirmate deja public precum Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri dar, după dispute intense, a fost propus un candidat cu profil mai modest – Alexandru Ioan Cuza, pe atunci comandantul micii armate moldovene, care de altfel nici nu a participat la această întâlnire pregătitoare.
”Incertitudinea a durat până în seara zilei de 3/15 ianuarie, când deputaţii s-au întrunit din nou spre a se pune de acord asupra unui singur candidat, condiţie sine qua non a succesului. Întrunirea a avut loc acasă la Costache Rolla, fruntaş unionist, care stătea în localul cabinetului de istorie naturală, într-o încăpere de lângă Sala ”Elefant”. După discuţii fără rezultat, se părea că adunarea avea să se termine printr-un eşec, când Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu se vor despărţi până nu vor cădea de acord asupra candidatului unic. Neculai Pisoţchi a propus atunci să fie ales colonelul Alexandru Ioan Cuza (…) Acesta a fost acceptat imediat de toţi cei prezenţi. Se încheie în acest sens un proces-verbal (…)”, a descris astfel evenimentul istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”.
În acest sens, au fost elaborate instrucțiunile anexate pentru alegerea domnitorului Moldovei, păstrate în arhiva Ministerului Afacerilor Externe. La întrunirea Adunării Elective din 5 ianuarie 1859, oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o variantă de compromis între conservatorii și liberalii moldoveni, fiind totodată candidatul cu cele mai mari șanse să fie acceptat și de către alegătorii munteni.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum orașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni au aclamat ore întregi alegerea noului domnitor, adunați în piața palatului domnesc, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile, procesiunile populare venite să-l felicite pe domn continuând și noaptea, la lumina torțelor.
“Aceasta nu însemna Unirea: însemna numai alegerea unui om nou ca Domn al Moldovei, precum o spusese îndată Kogălniceanu. Măria Sa Alexandru Ioan I-iul,- care urmase, luând acest nume, după datinile înaintașilor, care aminteau totdeauna în titlul lor pe tată, fie că domnise, fie ca stătuse numai în rândurile boierimii, sau avuse o soartă și mai modestă, – luă în cele dintâi zile ale Domniei sale, încă așa de nesigure, numai măsuri ce nu puteau să facă a se prevedea nici în cel mai mic grad că el are de gând să-și puie candidatura la alegerea din Muntenia.”, mai menționa Nicolae Iorga în lucrarea citată.
În acest sens, corespondența diplomatică privind alegerea noului domnitor al Moldovei, transmisă de către Vasile Alecsandri, pe atunci secretar de stat, ministru al afacerilor străine, către reprezentanții diplomatici ai marilor puteri, avea rolul de a disipa suspiciunile privind intențiile pentru alegerile viitoare din Țara Românească, tendințele unioniste ale românilor fiind dezavuate de către cele trei imperii învecinate.
