Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Concertul ăla mi-a rămas înfipt în memorie, aveam un coleg de facultate malformat, cu comportamente deviante, în fiecare zi citea cursurile predate și se pregătea pentru examene cu luni înaintea sesiunii, ceea ce știe orice student decent, pur și simplu nu se face, nu se face,
și-mi zice ăsta într-o dimineață hai să mergem la concert la Iris la Bastion, îmi plăcea Cristi Minculescu, îl călcasem pe picior la un cenaclu Flacăra și când am ridicat îngrozit ochii zâmbea, nici o umbră de ranchiună sau supărare, și îmi spusese un prieten că se plimba prin Piața Matache și pe un zid a văzut scris cu vopsea un număr de telefon și numele lui Cristi Minculescu, a sunat și era chiar Minculescu, au povestit câte ceva, oamenii ăștia fără fumuri, care-și trăiesc ilustrația cu smerenie, sunt cei pe care se așază lucrarea lui Dumnezeu în lume, în toate timpurile și în toate locurile, și mergem la concert și ia Minculescu microfonul și zice celebra lui bună seara prieteeeeeni! și deodată am simțit chestia aia ciudată, în sala aia mare și plină de capete înfierbântate, de piepturi bubuitoare s-a coborât un duh nemaiîntâlnit și cald și toți ăia din sală s-au transformat brusc în firele de păr ale unei chici care zvâcnea în ritmul chitarei, mi s-a părut mai interesant decât concertul în sine, m-am întors cu spatele la scenă și-am privit o oră mulțimea aceea, devenise un animal miriapod și cumva fiecare dintre cei de-acolo își abolise suveranitatea și se subsumase duhului ăluia, vibrau fierbinte și se unduiau o dată cu microfonul aruncat cu trepied cu tot în sus, floare de iris, floare de colț, dacă noi nu vom mai fi, vă veți aminti că a fost odată Iris, și-mi amintesc perfect ochii aceia arzând, știu, știu, psihologia mulțimii, s-au scris tomuri și pe baza acestora mișcă unii lumea în adunări electorale și-n deliruri mesianice,
dar totuși, dacă pomul se cunoaște după roade, după roade să fie judecat,
că și manelele astea, eram cu Ea de mână, la o trecere de pietoni din Nivelles, așteptând să traversăm spre o biserică să-i sărutăm ochii de vitralii și oprește drept lângă noi o mașină cu numere mioritice, patru băieți rupți de oboseală, hainele pătate de gleturi și vopseluri, genul ăla de imigrant sezonier rupt de-acasă, fum de țigară și pe geamurile lăsate urla o vijelie că una-i mamă la copii și alta-i pofta inimii, și deodată șoferul, în gura mare, băi mâncați-aș, ce bunoacă e roșcata asta, și ceilalți da, da, dezvoltând pe loc niște scenarii de mecanică sexuală că ce i-aș face și ce i-aș drege, totul la mai puțin de un metru, și deschid gura și zic bună seara, prieteeeeni, și le pică fețele băieților și-l văd pe șofer că oprește maneaua aia și cu ochii în pământ șoptește vă rog să ne iertați, vă rog să ne iertați și din maneaua aia crește bunul simț al aristocrației sufletești, că nimeni nu-i căzut decât dacă rămâne jos,
Și na, dacă tot am lămurit-o cum e cu mixtul de culturi, dați năvală la Hanul Gabroveni, e acolo o expoziție zăpăcitoare, UNIVERSULLUIDALI, e cea mai complexă și percutantă exhibiție a suprarealistului și vă jur, l-am urmărit în toată lumea, câteva serii complete de cromolitografii, creații în aur și diamante și mai ales filmulețul ăla augmentat, beat am ieșit de-acolo, dacă-mi puneau fiola pocnea cu inima mea cu tot,
Că frumusețea va salva lumea și cine s-a făcut potecă Desculțului va vedea frumosul și-n găleata cu lavabilă.
