Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Numele sfântului de azi l-am luat de la Tata, așa cum iei o umbrelă să ți-o pui deasupra capului când plouă rece. Era seară, El își făcea valiza să plece într-o delegație și brusc m-a izbit gândul că într-o zi nu se va mai întoarce. Că orice viață se sfârșește în tăcere. Și din spaima clipei ăleia atâta am putut, atâta am știut să fac, i-am luat numele, să respir eu prin numele Lui. Numele Tatălui. Aveam să descopăr, ani mai târziu, că fusese botezat de căpitanul de marină Mihuțiu Triandafil, un aromân despre care, într-o caracterizare scrisă la 1906, un superior spunea ”cumpătare are, avere n-are, credință are”.
Apoi, după ce Tata și-a desfăcut velele și-a navigat spre porturile de dincolo de orizont, printr-o decizie administrativă semnată de Emil Radu Moldovan (nu vă mai amintiți, dar mi-ați aprobat cândva însușirea legală a numelui tatălui meu), am devenit oficial Triandafil. Între timp devenisem Triandafil. Societatea a zis da, așa te știm, așa te cunoaștem, taică-tu e în tine, fie.
Mulți ani n-am știut mare lucru despre acest sfânt al grecilor, discret ca o binecuvântare de pustnic în deșert: hagiografia românească e frugală și nici grecii nu știu multe despre el. Ce am aflat s-a datorat prietenei inimii mele, Λένα Πούλιου, o grecoaică cu inima cât Arhipelagosul, care iubește sfinții cum iubesc unii florile din glastre, pe ordine, genuri și familii.
Triandafil era marinar (coincidență sau nu, toți strămoșii Theodorești au fost navigatori, se zbate încă în noi un val de nostalgie după plecări spre țărmuri îndepărtate). Avea 18 ani, corabia a andocat în portul otoman al Constantinopolului, el a debarcat și-a început să caute bisericile vechilor bazilei, Pammakaristos, Sf. Irina și mai cu seamă Sf. Sofia. Acolo s-a întâmplat ceva încă nelămurit deplin, sursele sunt sărace și contaminate de mitologia hagiografică. Se pare că a fost confundat cu un turc (în secolul al XVII-lea, un matelot era îmbrăcat ca un matelot, turc, moldovean sau grec) și cineva l-a certat pentru că s-a închinat creștinește în Hagia Sofia. El s-a apărat că e creștin, n-a fost crezut, turcii s-au scandalizat ca la o apostazie și atunci copilul ăla, Triandafil, marinărașul ăla, a coborât drept la esență.
Că de multe ori mă gândesc la asta, de multe ori, că dac-ar fi să dau deoparte din religiozitatea mea pagini, straturi și adaosuri, un singur lucru mă face creștin. Nu canoanele, posturile, nici măcar reverenda mea albastră. Învierea lui Hristos și gustarea acestei învieri în inima mea, adânc, unic, delicat, intim. Locul ăla de care vorbește cu cutremur Solomon, păzește-ți inima mai mult decât orice, că din ea țâșnește viața. Acolo, în inima mea, ca într-un foișor tainic, Învierea Desculțului, întreagă și caldă. Și Tata cu El la masa cerului, și toți ai mei. Ăsta e locul întărit, cetatea întărită a întâlnirii mele cu Dumnezeu. Și singurul loc de unde nimeni n-o să mă scoată vreodată, indiferent cât de lung ar fi asediul și cât de adâncă foamea.
L-au târât afară din Hagia Sofia și l-au martirizat în apropiere, pe locul Hipodromului bazileilor dreptcredincioși. Când am aflat asta am înțeles de ce îmi fâlfâia ceva în piept, acolo, întâia oară.
Sfântul și discretul meu sfințișor, Triandafil. Cel fără de icoană în România, abia pomenit de unii sacerdoți, mai pedanți cu otpustul, abia știut. O umbră de sfânt. Marinărelul meu care a gustat moartea ca să treacă în lumină, ca pe o corabie care te duce, așa a gustat moartea. Ca Tata. Ca mine, cândva.
