Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Azi dimineață am fost ucis pentru ultima dată în această viață. O moarte sângeroasă și trecătoare ca o zi.
Ucigașul meu s-a apropiat fără zgomot, pe la spate. M-a salutat frumos și când m-am întors am văzut în ochii lui că e un om bun. Are în mână o doză de bere, deși e foarte de dimineață, și pielea îmbrăcată în bronzul acela unic, cel pe care-l poartă indigenii mării. Un timp vorbim despre pietre și despre valuri, bucuroși unul de altul, apoi deschide gura și-mi spune sărind peste subiect să nu mă supăr, dar să mă duc mai încolo. Nu mult, știi, aici e o plajă mică și în curând vor sosi turiștii, tu ești singur și ești așa cum ești, du-te mai spre sud vreo câteva sute de metri, încăpem toți pe lumea asta, nu? Și-atunci îl recunosc. Deși ne desparte culoarea pielii, eu sunt indecent de alb, anul acesta a fost al celor trei C (Casă/Căsătorie/Carte), și oricât au plâns trupul meu și inima mea, că au plâns periodic după mare și soare, n-a fost. E prima mea dezbrăcare în lumină, prima mea îmbrăcare în dragostea cea dintâi. Și ne mai despart niște ani care s-au strecurat între inimile noastre. Eram atât de tineri.
El mai soarbe o gură de bere rece și eu mă prăbușesc. Deodată, până jos, idiot, Doamne cât de cretin sunt, ar trebui să mă zbat, să mă baricadez în interiorul dreptății mele și să lupt până la ultima săgeată, și-n loc de asta simt că-mi dau lacrimile, sfâșiat de viu.
Îl recunosc, dar el nu mă mai cunoaște. Am copilărit amândoi pe stâncile astea, departe de lume. Brusc îmi răsare în minte ziua aia în care sculptorul Vasile Gorduz ne-a pus să împodobim un trunchi fixat între două stânci, ca pe un pom de Crăciun, cu toate plasticele pe care le strânsesem de pe malul mării. Arăta artistic și înfricoșător, un indicator profetic al vremurilor pe care le trăim acum.
Îl recunosc, dar el nu mai recunoaște. Închid ochii și-mi imaginez ce mi-ar spune Ea acum (ia mai dă-i în aia pe toți, nu mai fii fraierul fraierilor și luptă-te pentru tine) și încerc o rezistență firavă, știi, omule, dar eu am fost primul aici, pe locul ăsta. Știu, zice calm, te-am văzut dormind pe plajă, ghemuit între pietrele astea (sarmațian coralifer, urlă speologul în mine), știu că ai fost primul. Nu, zic, eu aici m-am născut, ăsta e locul meu dintotdeauna, dinainte de anul 1974, când te-ai născut tu. Nu observă că-i știu vârsta. Inima lui nu mă mai recunoaște, că toată curățenia minții se naște în inimă. Nu observă nici că mi-am construit peste noapte un mic zid de pietre în dosul cărora mi-am ghemuit sacul de dormit, și că zidul e ridicat spre NV, căci noaptea vânturile de august bat dintr-acolo, și că doar noi, indigenii, știm asta. Pielea mea albă i-a întunecat inima. Albul care întunecă inima. Și nu observă nici cele două cochilii de rapane, dezghiocate cu mâinile goale, așa cum doar mangalioții știu, și dintre aceștia foarte puțini. Pentru că atunci când renunți la iubire ochii tăi orbesc. Inima lui nu mă mai iubește și-mi zice să mă dau mai încolo.
Sunt sigur că ești un om de înțeles, și-mi zâmbește fără răutate.
E fratele meu venit din trecut. E cerșetor de albastru și el, ca mine, un vagabond existențial, plin de doruri. Și-a încropit un bordei în malul unui mal de lut și trăiește din chiria apartamentului lăsat în urmă. E în sandale și undeva în urmă, pe când eram tineri, am băut apă din același flacon și-am privit împreună același orizont, beți de visuri. Ochii lui sunt blânzi și fermi, n-are nici o răutate, vede în mine doar un om alb la piele care trebuie îndepărtat într-undeva. S-a secat de iubire pe drumul ăsta, de aia nu mă recunoaște. Mai întorc o dată privirea spre stâncile alea roșii. Acolo era coliba mea de adolescent, în care stăteam ghemuit, cu inima tremurândă, în timpul în care pașii patrulei de grăniceri verificau zona interzisă. Locul unde am fost cel mai frumos dintre oameni pentru cea mai frumoasă clipă. Aveam 16 ani, eram bronzat cum e el acum și a trecut cea mai frumoasă fată. Citeam o carte și am simțit privirea ei mângâindu-mi fața, am ridicat capul și ni s-au împletit ochii pentru o secundă, s-au deschis cerurile și inima mea s-a umplut de lumină și de bine. O secundă, atât a durat. Ne-am zâmbit o secundă lungă cât o veșnicie și apoi am coborât fiecare în bărcuța lui și-am vâslit spre propriile porturi. Ziua aceea în care am fost cel mai frumos om.
Știi ce-mi faci tu mie? Și-i rostesc numele de botez. Aștept o clipă, dar inima lui nu mă recunoaște nici acum. Și deodată, spre prăbușirea mea, deschide gura și zice știu.
Îți fac ceea ce nu-mi place să mi se facă mie.
El, vagabondul albastru, ghemuit în bordeiul lui fără de acte, târându-și zilele într-o incertitudine de călător prin deșert, el mă alungă așa cum își dorește să nu fie alungat.
Nu mai e nimic de zis. Se prăbușește în mine și ultima cetate întărită în care-am trăit pe lumea asta. Toată copilăria mi se scufundă în mare, clipocind scurt și definitiv. E ultima lecție de smerenie pe care o primesc și ultima dintre morțile mele. Neamul meu blestemat să n-aibă pernă sub cap, neamul meu, cu toate moșiile pierdute, cu toate casele din care am fost alungați. Atât îmi rămăseseră, două stânci roșii pe-un țărm uitat și-un petec de nisipuri care mă recunoșteau după pași.
Ucigașul meu e fratele meu și-l simt că-l încearcă o neliniște, zdrobește doza goală sub călcâi și-mi amintesc de psalmul ăla de zice de omul cu care eram în pace, fratele meu, cu care am mâncat pâine, a ridicat împotriva mea călcâiul. Sufletul meu e acum o doză de bere, el apasă doza cu călcâiul sandalei și cu multă furie, deodată multă furie, grăbit brusc, ca și cum ar simți că a ucis ceva neștiut și ar vrea să fugă de la locul crimei, îl furnică poate conștiința pe dedesubt, sau poate începe să-și amintească.
Nu pot să-l las să scape nepedepsit. Pentru inima mea, pentru ultima dezlegare pe care mi-a dat-o, ucigându-mi copilăria. Că al Domnului sunt, nimic nu mi se cuvine, doar drumul și Psaltirea. În timp ce mă aplec să caut în rucsacul albastru îmi vine să plâng și mă abțin, ca inima lui să mă recunoască după iubire și nu după lacrimă. Scot cutia aia de cornulețe grecești pe care am primit-o la lansare și îl rog să o dăruiască soției lui. Și-i spun pe nume, și el tot nu mă recunoaște. Știi, am luat doar un cornuleț, azi noapte, când a răsărit luna și m-a răscolit în sacul meu de dormit. Îmi înclin dervișește capul, să nu-mi citească lacrimile. Și tot nu mă recunoaște după inimă. Despărțirea asta e așa de mare încât îmi mai iau un răgaz, scot din rucsac o bucățică de hârtie și scriu
Un om își pierde libertatea doar atunci când îl înrobește pe fratele lui
Nu pun semnul exclamării, că nu mai vreau să strig. Nu pun punct, să nu-i închid sufletul într-o condamnare. Las propoziția deschisă, să poată să iasă de-acolo, să nu-i fiu ucigaș.
Îi întind bilețelul, îmi iau rucsacul, îl îmbrățișez pentru ultima oară și plec. După primul promontoriu mă prăbușesc și plâng pe săturate, pentru tot neamul meu de fugăriți și alungați. Să ne fie învățătură de minte, că singura casă care ni se cuvine e sălașul Înviatului desculț. Să-mi fie învățătură de inimă, de inimă să-mi fie. Să nu mai sper nimic aici, să nu mai vreau nimic să am.
N-a mai rămas nici o cetate întărită pentru mine pe pământul ăsta. Totul mi s-a reportat dincolo, cu copilăria mea, cu dorul după ai mei și cu blestemul tălpilor mele rătăcitoare. Acum, că nu mai am nimic, abia acum am totul.
Curând voi pleca.
Voi șterge totul în urmă, cum a șters fratele meu totul cu un ”du-te mai spre sud”. Contul de Facebook. Voi arunca telefonul în prima fântână secată, mă voi dezbrăca de numele meu ca de o haină rămasă mică și voi pleca spre cetatea de dincolo, trecând pustiu prin inimile celor pe care îi voi întâlni pe drum.
Nimic nu mi-a mai rămas, doar drumul. Acum, că nu mai am nimic, am totul. Am murit pentru ultima dată în viața asta și de-acum doar înviere o să mestec pe drum. Doar înviere mai am.
