Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Mă izbește fiorul părintelui Ioan. Ne știm din armată, din facultate, din cămin, am mușcat împreună din emoția acelorași examene și-am adâncit cu pieptul tranșeele reci, de două ori pe an le lăsăm pe toate și ne strângem în brațe câteva zile, părintele Ioan de la Corabia ne este gazdă și uite că după aproape patru decenii de prietenie cobor în străfunduri nebănuite în inima lui, e cât un munte, e strănepot de-al lui Popa Șapcă, vocea lui bubuitoare la rosteală și ochii lui sfredelesc lumea ca pe o coajă inutilă, ne deschide biserica și-i simt emoția scufundându-i toată duritatea, duhul tatălui său (citesc pe o placă de marmură numele, preotul Traian Băjeu din Corabia) îndulcește zidurile că de murit nu murim, ne facem lumini blânde, umbre pe fețele celor care ne-au iubit, unde pe valurile apelor care se scurg în sus, spre cer,
apoi liturghisim toți sub mâna părintelui Marcu de la Târgoviște cel bătrân în înțelepciune, e atâta pace în biserica aia de pe malul Dunării că poți să rămâi acolo, ca într-o corabie din Corabia, sub candelabrul ăsta de alamă s-a rugat cândva bunicul meu, Emanoil din neamul Theodoreștilor, ofițer de marină la căpitănia portului, îmi privesc frații, colegii, prietenii, iubiții, agățați de antimis ca de un colac de salvare, au îmbătrânit toți, se văd pe fețele lor fisuri adânci și amaruri cosmetizate sub zâmbetul speranței, că nu e viață fără rană și om fără durere, apoi mi se spune să vorbesc și le vorbesc despre dragoste și despre felul zăpăcitor în care ea șterge muchia dintre lumea de aici și cealaltă, dintre ieri și mâine, dintre moarte și viață, că Hristos a golit un mormânt și-a umplut lumea de lumină și noi lumină de-aia mâncăm la liturghie, le zic să se îmbrace în suflet pe dedesubtul hainelor lumii ăsteia și să creadă, să creadă, ridicăm coliva pentru profesorii noștri și frații pășiți în lumină, e tot mai lungă lista și mâinile noastre tot mai bătrâne, va veni un timp când ne vom scurge pe pereți umbre și lumini, dar până atunci să ne îmbrățișăm și să ne ținem în dragoste unii pe alții și după ce termin de vorbit mă duc în altar să-L mănânc pe Domnul din potir și să-i beau sângele veșniciei și când ridic ochii mă izbește imaginea Înviatului pus pe cruce, are brațele ireal de alungite într-o deformare anatomică vădită, brațele Lui lungi, strălungi, prelungi, să ne poată cuprinde pe toți, să încăpem cu vii și cu morți cu curțile brațelor Înviatului Desculț și după ce ne dezbrăcăm de veșminte și se face liniște în biserica de pe țărmul Dunării ridic deodată brațele și eu și încep, și ei după mine și cântăm toți Hristosaînviatdinmorțicumoarteapemoartecălcândșicelordinmorminteviațădăruindule
Și la urmă strig cu tot pieptul, cum fac la Învierea de la Paști,
Hristos a înviat!
și ei răspund tare
adevărat a înviat!
și între vocile lor le aud împletite pe ale fraților urcați la cer, Colțea cu tunetul basului său, Macedon bănățeanul cel blând pășitor și Jean măreț în visare și a bunului Arhidiacon Voicu Constantin, băi ce om a fost părintele nostru Voicu, ce înalt om, păi n-a fost unul dintre noi pe care să nu-l fi ridicat, să nu-l fi salvat și să nu-l fi scăpat dintr-o gheară ascuțită, dintr-un colț de necaz și prăbușire, fie numele lui luminat în veci, și când ne despărțim să plecăm spre ale noastre (suspendate și tăcute, respectuos tăcute două zile) ne mai strângem o dată în brațe și mă inundă gândul că poate următoarea îmbrățișare va fi în cer.
Iubesc, sunt viu, și Dumnezeu pășește fără sfială în inima mea,
pe curând, frații mei iubiți, aici sau dincolo. Câtă vreme iubim nu avem cum muri.
