Duminica celor zece leproși

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Duminica celor zece leproși, ieri am sărbătorit-o, în avans, la înmormântarea lui Valentin, plângeau toți pe lângă sicriu, îmi venea să le zic de ce plângeți că nu este aici, bărbatul ăsta, tatăl și soțul e viu, se foiește vesel și întreg în nepoțica Valentina, în ochii ei în care citesc buna simțire a bunicului, hei, nu plângeți, el n-a murit, murim doar când ne dezbrăcăm de Înviat ca de o haină pe care o credem veche și demodată, și mă uit deodată la preoții ceilalți, i-am rugat să vină cu epitrahile albastre, să îngroape negrul sub tălpile bisericilor că Hristos a înviat și golind un mormânt de moarte, a umplut lumea de lumina veșniciei, mă uit pe îndelete la fiecare, protopopul are un patrafir nițel mov și obosit, e un mare slujitor și de-atâta rugăciune i s-au subțiat veșmintele pe el, mai e un preot înalt, cu o voce de vulcan care tună peste lume, un suflet pe care-l simt tare însetat de dreptate, preoteasa lui stă lipită-suflet lângă familia mortului, ne-am îmbrățișat de parcă ne-am fi știut de când lumea și chiar așa e, oamenii care se iubesc se știu de la începutul creației și doar se recunosc în îmbrățișare, și pe urmă mă uit la părintele Mihai, e preot de o lună și-l știu de pe vremea când își sufla năsucul în poala tricoului, de când e sacerdot îi sărut mâna cu nefățărnicie și cutremur, că mâna preotului e graalul, e potirul viu în care oftează Înviatul Care se dăruiește lumii să fie mâncat și înțeles, și mă uit la patrafirele lor amărâte și pe urmă la al meu, al meu e din altă galaxie, curge din altă lumină, e albastru-malachit brodat manual cu trudă amestecată cu rugăciune la o mănăstire de pioase veritabile, cu modele bizantine și volute hipnotizante, are ciucuri metalici argintii și mi-a fost dăruit de un suflet care azi e mult dincolo de ochii mei plini de dor, și mă umplu deodată, mă izbește drept peste inimă o undă subțire de mândrie, am cel mai mișto patrafir din câte există, mă încalț deodată în trufie ca într-o pereche de cizme împărătești și mă cutremur de rușine, îmi scot patrafirul minunat și i-l întind preotului celui tânăr, uite, să-ți fie de folos, patrafirul meu de peșteră și de deșerturi, cu care am slujit în Africa și-n Asia lui Pavel, cu care am urcat munții cei înalți de unde a venit ajutorul meu, cu care am sfințit fluvii și mări și am dezlegat râuri de păcate, cu care am extras din suflete oftaturi și neiertate vinovății grele ca plumbul, uite părinte, primește-l.

Binecuvântat fie Cel care Înviind, m-a desculțat la inimă și m-a lăsat sărac la picioarele dorului.

Într-o zi, când toate vor trece, o să-mi iau rucsacul și sandalele și o să-L caut prin lume, răscolindu-i urma pașilor în inimile celorlalți, pe poteci și stâncării și-n locuri pustii și fără de apă, că multă lepră a curățat de pe sufletul meu și m-a scos la lumină, Cel care s-a descălțat ca să mă umple de fericire.

Într-o zi, când toate vor trece, cu patrafir de rază de înviere voi păși printre ușile împărătești să-i sărut picioarele Desculțului care dansează în mine pe cântul veșniciei și care luându-mi tot ce am, mi-a dăruit tot ce merită.

Într-o bună zi.