Doamne ajută & let’s go

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Omul introduce cheia de contact în bord, ne prindem centurile, își potrivește retrovizoarea și zice șoptit, părinte, dacă sunteți cu noi în mașină și ne așteaptă un drum lung, vă rog să spuneți rugăciunea de binecuvântare a călătorului.

Înghit în sec și rostesc

Doamne ajută & let’s go.

Nu zice nimic un timp, privind cenușiul îndoielnic al șoselei. Pe bancheta din spate se aud delicatele sunete ale unei foșneli de jenă, un tip de foșneală în care omul își trece greutatea sufletului de pe un picior pe altul ca să se așeze în locașul său firesc, după ce a fost smintit de ceva nemaivăzut și absolut scandalos.

Apoi, după momentul ăsta lung cât o Sahară survolată de-a latul, zice păi vă rog să binecuvântați să rostesc eu rugăciunea, și binecuvântez,

binecuvântat să fie rostitorul și așezătorul în rost al binecuvântărilor Tale, Doamne,

și deschide gura și aud clar, apăsat, eufonic, toată rugăciunea aia din Molitfelnic, pe dinafară și impecabilă, cu Tobie, cu Emaus și cu Calea, Adevărul și Viața. Ca la carte.

Cu ochi milostivi vezi, Doamne, smerenia mea.

Let’s go now!