Biblioteca din Teaca care poartă numele scriitorului și diplomatului Francisc Păcurariu nu este doar un spațiu dedicat cărții, ci și o formă de recuperare a memoriei uneia dintre personalitățile importante pe care această comunitate le-a dat culturii române. Preotul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, a vorbit la inaugurarea bibliotecii despre personalitatea lui Păcurariu, pe care îl consideră unul dintre intelectualii reprezentativi ai Transilvaniei, dar a făcut și o scurtă radiografgie a situației bibliotecilor din România.
Ioan Pintea, despre Francisc Păcurariu: „Unul dintre intelectualii transilvăneni exponențiali pentru cultura română”
Ioan Pintea a subliniat încă de la început importanța pe care o are existența unei biblioteci într-o comunitate și, mai ales, recuperarea memoriei cărții într-un spațiu în care tradiția se întâlnește cu modernitatea.
„Un spațiu care recuperează memoria cărții este un spațiu binecuvântat”, a spus directorul Bibliotecii Județene, apreciind investiția realizată la Teaca, sens în care a mulțumit primarului Florin Oltean și Consiliului Local pentru că au valorificat o oportunitate de a realiza un nou sediu pentru biblioteca comunală.
În opinia sa, noua bibliotecă are o semnificație suplimentară prin faptul că poartă numele lui Francisc Păcurariu, născut la Teaca.
„Un mare, ilustru, extraordinar scriitor”
Ioan Pintea a făcut un amplu portret al lui Francisc Păcurariu, pe care l-a prezentat drept o personalitate culturală complexă – poet, eseist, prozator, diplomat și traducător.
„Această bibliotecă poartă numele unui mare, ilustru, extraordinar scriitor, care este Francisc Păcurariu și care s-a născut aici. Poet, eseist, prozator de mare forță și, sigur, diplomat, un traducător extraordinar”, a afirmat Ioan Pintea.
Un capitol important al activității sale a fost legătura dintre cultura română și cea maghiară.
Directorul Bibliotecii Județene a amintit că Francisc Păcurariu avea mamă maghiară și tată român și a fost un foarte bun traducător din limba maghiară, aducând în limba română autori precum Endre Ady, Mihály Babits sau Sándor Reményik.
„Francisc Păcurariu a avut mamă maghiară și tată român și a fost un traducător extraordinar din limba maghiară. De pildă, l-a tradus pe Reményik, l-a tradus pe Babits, pe Ady”, a spus Pintea.
Referindu-se la Endre Ady, Ioan Pintea a recomandat publicului poemul „Iisus, poetul meu”, pe care l-a caracterizat drept „formidabil, de o teologie impresionantă”.
Ioan Pintea: „Am avut un fel de cult pentru Francisc Păcurariu”
Interesul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” pentru recuperarea operei lui Francisc Păcurariu nu este unul recent. Ioan Pintea a explicat că, încă din jurul anului 2009, au fost organizate la Teaca, împreună cu administrația locală, manifestări dedicate scriitorului, iar mai multe dintre scrierile sale au fost readuse în atenția publicului.
„Eu am avut un fel de cult pentru Francisc Păcurariu și cred că, începând cu anul 2009, am desfășurat aici, împreună cu Primăria, cu Consiliul Local, câteva manifestări destul de importante și am publicat vreo patru cărți dedicate lui Francisc Păcurariu”, a precizat Ioan Pintea.
Printre volumele recuperate se numără cărți de eseuri, articole, poezie și volume memorialistice. Pentru directorul Bibliotecii Județene, dimensiunea intelectuală a lui Păcurariu este însă mult mai largă. „Francisc Păcurariu a fost un intelectual de o forță impresionantă. Cunoștea tot”, a spus Pintea.
El a amintit că, într-o perioadă în care accesul la marile curente și nume ale literaturii europene era mult mai dificil, Păcurariu scria și vorbea despre autori precum T.S. Eliot, Rainer Maria Rilke sau Novalis.
„Mi se pare unul dintre intelectualii ardeleni, transilvăneni, exponențiali pentru cultura română”, a afirmat Ioan Pintea.
Vizionați aici discursul:
Păcurariu și descoperirea literaturii latino-americane
Unul dintre aspectele mai puțin cunoscute ale activității lui Francisc Păcurariu este contribuția sa la promovarea în România a literaturii și culturii latino-americane.
Ioan Pintea consideră că scriitorul originar din Teaca s-a aflat printre primii intelectuali români care au atras atenția asupra acestei literaturi, înainte ca marii autori sud-americani să devină fenomene mondiale.
„Nu trebuie uitat că Francisc Păcurariu este primul sau printre primii, dar cred că este primul, care ne-a dezvăluit literatura latino-americană”, a declarat Pintea.
Acesta a amintit nume care aveau să domine ulterior literatura mondială, între care Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa și Miguel Ángel Asturias.
„Înainte de a fi boomul acela latino-american în cultura lumii, în Franța mai ales, Márquez, Llosa și toți ceilalți, despre ei a vorbit pentru prima dată Francisc Păcurariu”, a spus directorul Bibliotecii Județene.
În opinia sa, cărțile lui Francisc Păcurariu dedicate Americii Latine și culturii acestui spațiu ar merita să fie reeditate.
„Numele acestea dau o semnificație aparte locului”
Pentru Ioan Pintea, asocierea unei localități cu o mare personalitate culturală îi poate modifica profund identitatea și felul în care este percepută.
A oferit exemplele Mănăstirii Rohia, legată indisolubil de Nicolae Steinhardt, și Păltinișului, devenit reper cultural prin Constantin Noica.
În același fel, consideră Pintea, Teaca trebuie să își asume și să valorifice moștenirea lui Francisc Păcurariu.
„Localitatea aceasta, Teaca, comuna aceasta, are un nume binecuvântat, nu numai numele ei, să spunem așa, dar numele acesta pe care îl dă Francisc Păcurariu”, a afirmat directorul Bibliotecii Județene.
Biblioteca care îi poartă numele poate deveni astfel mai mult decât un serviciu public: un loc de memorie și un punct de identitate culturală pentru comunitate.
Un avertisment privind situația bibliotecilor: „E un dezastru cum nu vi-l imaginați”
Discursul lui Ioan Pintea nu s-a limitat însă la evocarea lui Francisc Păcurariu. Directorul Bibliotecii Județene a atras atenția asupra situației dificile în care se află numeroase biblioteci publice din România, în special în mediul rural.
„Tragedia bibliotecilor în România este următoarea: bibliotecile din România trăiesc pe achizițiile de carte de până în ’89. E un dezastru cum nu vi-l imaginați”, a avertizat acesta.
Ioan Pintea consideră că ar fi necesar un program național pentru revitalizarea bibliotecilor și actualizarea fondurilor de carte.
El a criticat și distanța dintre campaniile oficiale de promovare a lecturii și investițiile efective.
„Toți cei care ne conduc ne-au trimis adrese prin care ne spun că e Anul Lecturii. Nu fac nimic. Că e Anul Cărții și așa mai departe. Nu se face nimic”, a spus Pintea.
Directorul Bibliotecii Județene susține însă că ideea potrivit căreia copiii și tinerii nu mai vor să citească este falsă.
„Noi spunem că nu se citește. Se citește pe rupte. La Biblioteca Județeană avem un bibliobuz cu care mergem în localitățile care nu au acces la bibliotecă și copiii doresc. Nu vă imaginați câți își doresc să citească, dar le trebuie cărți noi”, a afirmat el.
În acest context, Ioan Pintea a cerut administrației din Teaca să continue investiția prin achiziția de carte nouă și extinderea bibliotecii.
Francisc Păcurariu, despre lectură: „Intrarea în lumea pură, absolută a ideilor”
Ioan Pintea și-a susținut discursul și prin fragmente din textele lui Francisc Păcurariu, unele dintre ele surprinzător de actuale.
A citat o reflecție publicată de scriitor în anii ’40:
„Nu e o exagerare. Zodia vremii noastre are certitudinea incertitudinilor.”
„Formidabil. Asta spunea în ’40 și ceva și uite cât de valabilă este această sentință astăzi”, a comentat Ioan Pintea.
Un alt fragment ales de directorul Bibliotecii Județene vorbește despre actul lecturii și despre dimensiunea sa aproape sacră:
„Singurul mod rodnic al lecturii e să citești cu sentimentul liturgic al intrării în lumea pură, absolută a ideilor.”
La final, Ioan Pintea a revenit la legătura dintre Francisc Păcurariu și Transilvania, citând câteva versuri ale scriitorului:
„Cât te-ai mai zbătut,
ca o pasăre rănită,
în pieptul meu desfrunzit,
Transilvania?”
Prin redeschiderea și modernizarea bibliotecii care îi poartă numele, Teaca recuperează astfel nu doar un spațiu destinat lecturii, ci și memoria unui intelectual despre care Ioan Pintea spune că merită să fie redescoperit și reașezat în locul cuvenit în cultura română.
Scurtă biografie:
Cu rădăcinile puternic „înfipte” în Ardeal, poetul, prozatorul și publicistul Francisc Păcurariu se numără printre scriitorii reprezentativi ai perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial. S-a născut la 1 ianuarie 1920, în comuna Teaca, județul Bistrița-Năsăud și este fiul lui Efrim Păcurariu și al Mariei (n.Szabo).
Formația sa intelectuală s-a conturat mai întâi la Liceul „George Barițiu” din Cluj, unde și-a însușit câteva limbi străine de circulație internațională și apoi la Facultatea de Medicină din Cluj, studii pe care nu și le finalizează cu doctorat, neavând de gând să practice medicina. Încă din perioada studenției este atras de publicistică și devine redactor la câteva publicații, precum: „Tribuna Ardealului” (1940-1944), „Înfrățirea” din Târgu-Mureș (1944-1945), „România Liberă” (1945-1946), „Lupta Ardealului” din Cluj (1946-1947). Destinul lui se prefigurează din momentul în care este remarcat ca un ziarist redutabil și inteligent, dar și un scriitor talentat. Spre sfârșitul anului 1947 este chemat la București și angajat la Direcția Generală a presei și Relațiilor Culturale din Ministerul Informațiilor, intrând astfel în sfera diplomației.
Pentru început, îndeplinește funcția de consilier cultural și de presă, la Legația noastră de la Budapesta, care durează până în 1953, după care revine în țară, fiind încadrat în centrala de la Ministerul Afacerilor Externe și va îndeplini diverse funcții: atașat cultural la Belgrad (1956-1957) și Roma (1958-1959), șef de misiune diplomatică în Argentina și Uruguay (1959-1963), în Grecia și Cipru (1968-1973), apoi din nou funcționar superior în țară, în calitate de secretar executiv al Comisiei Naționale pentru Unesco.
Pe plan literar, Francisc Păcurariu se afirmă încă din anii de liceu, când publică în revista școlii, „Luceafărul”, primele sale creații lirice. În anul 1942 își face debutul editorial cu volumul de poezii „Psalmii neliniștii”, prin care se dezvăluie ca un poet în plină afirmare. Din poeziile sale se desprinde zbuciumul său sufletesc, oglindit în manifestările naturii potrivnice spiritului uman, în încercările disperate ale eului de-a înfrunta trecerea timpului: „Pătrare vechi de ore sfărâmate/ se zbat în înserare să se-nchege/ în chipul unor evuri scufundate/ ca într-o sfântă și cumplită lege.// Încremeniți sub ursa rătăcită/ pe bolta fără puncte cardinale/ vedem cum se preschimbă-n oarbe/ și despletite semne de-ntrebare” (Ceas incert).
Cel de-al doilea volum se numește „Laudă singurătății” (1944), după care au urmat altele, ancorate într-o tematică complexă: „Priveliștile lumii” (1967), „Ocheanul simplu” (1972 ), „Răzvrătirea desenatorului de cercuri” (1974 ), „Solstițiu de iarnă” (1977) și „Omul bântuit de cuvinte” (1980), volum editat ca o retrospectivă a întregii sale creații poetice.
Lirica lui Francisc Păcurariu se situează pe linia modernității, pusă într-o caligrafie nouă, stilizată și autentică : „Nu vă mirați că vin din amintiri/am lăsat o imagine în fiecare fântână”: „Sunt oare-o mare, Doamne, ori un râu/ care se-ntoarce veșnic spre izvoare?” Activitatea de diplomat în Uruguay și Argentina i-au permis lui Francisc Păcurariu să cunoască culturile acestor țări și să le supună unor analize obiective în eseistica sa: „Introducere în literatura Americii Latine”, „Schițe pentru un portret al Americii Latine”, „Scriitori latino-americani”, „Nepoții șarpelui cu pene”, „Antologia literaturii precolumbiene”, lucrări care au văzut lumina tiparului în perioada 1965-1973. Ardeleanul bistrițean de pe dealurile Tecii a fost și un mare prozator.
Povestirile și romanele sale se înscriu pe linia tradițională a realismului ardelenesc, care restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci dramatice și deosebit de frământate, reflectată în conținutul și problematica pe care o abordează. Cele mai cunoscute creații de acest gen sunt : „Furtună sub Detunata” (povestire istorică), „Labirintul”, „Ultima călătorie a lui Ulise”, „Tatuajele nu se lasă la garderobă”, „Geneza” și „Întâlnirea”, romane care au la bază fapte istorice și realități trăite de el însuși. Nu uită să zugrăvească oameni și locuri din satul său natal, așa cum o face în romanul „Labirintul”, un roman al vieții, o frescă social-politică și culturală a societății ardelene, înaintea și în timpul vremelnicei ocupații străine din perioada 1940-1945.
Așa cum s-au dovedit și alți scriitori trecuți prin exercițiul diplomației, Francisc Păcurariu s-a distins prin cultura lui și prin felul în care s-a raportat la istoria națională, cu viața sa și cu scrisul său. S-a stins din viață la 13 martie 1997.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
