„În timpul verii trotuarele precum și șanțurile sau scurgerile de apă de lângă acestea se vor stropi, mătura și curăța (…) în fiecare dimineață până cel târziu la ora 7”, iar iarna zăpada și gheața trebuiau înlăturate zilnic până la ora 8 și în timpul zilei de câte ori era necesar.” (Regulamentul urbanistic al Bistriței din 1913)
de Ion Lucian Petraș
În încercarea de a afla mai multe lucruri interesante despre urbanismul Bistriței, un subiect atât de fierbinte în ultima vreme, am intrat în posesia unui studiu foarte relevant, realizat de reputatul cercetător arheolog Corneliu Gaiu. Studiul abordează toate reglementările urbanistice din 1858 până în pragul celui de la doilea Război Mondial.
Interesante sunt reglementările referitoare la ocuparea parcelelor cu construcții, dar și lățimea străzilor și ulițelor, permisiunile respectiv interdicțiile, dar și prevederile speciale privind iluminarea și aerisirea, toate acestea fiind elemente de dispută în prezent în urbanismul bistrițean, aspecte pe care le regăsim în diferite procese intentate de bistrițeni.
Haosul din urbanismul de azi al Bistriței a fost produsul unor zeci de ani în care cel puțin trei găști au făcut legea în domeniul construcțiilor. Noi le spunem găști, dar procurorii le-au identificat ca grupuri infracționale organizate, ceea ce ne spune cât de gravă este problema urbanismului în acest oraș, care pentru sute de ani a avut reglementări urbanistice foarte simple, clare și fără echivoc.
În prezent, de vreo trei luni de zile, Primăria Municipiului Bistrița încearcă din răsputeri să promoveze un așa zis Regulament de construire al locuințelor colective mici. Un astfel de demers este un nonsens și are ca unic scop justificarea modului în care funcționarii primăriei au blocat sau respins anumite proiecte. Din punct de vedere administrativ și legislativ, adoptarea unui astfel de regulament este o completare la PUG, iar o astfel de completare trebuie conform legii să urmeze același traseu de aprobare și avizare ca și Planul Urbanistic General.
De ce pune Primăria căruța înaintea boilor? De ce nu au inițiat elaborarea noului PUG? Sunt întrebări la care ar trebui să ni se răspundă. Un Plan Urbanistic General se elaborează în 2-3 ani, deci sunt slabe șanse să vedem în mandatul actualului primar Ioan Turc un PUG nou. Deși primarul se arată foarte preocupat de problemele urbanistice ale Bistriței, el nu a început cu ce trebuie: reorganizarea structurilor Arhitect șef și urbanism, respectiv monumente istorice; inițierea demersurilor pentru noul PUG; dezbaterea publică și consultarea extinsă în ceea ce privește direcțiile de dezvoltare urbanistică.
Poate că acest studiu istoric realizat de arh. Corneliu Gaiu ar trebui să fie element de studiu pentru toți funcționarii de la Primărie și mai ales pentru cei de la Urbanism și monumente istorice. Consider că și pentru arhitecții din Bistrița acest studiu trebuie să reprezinte un reper în realizarea proiectelor care privesc clădiri istorice, reabilitarea lor, dar și modul de ocupare a terenului în zona istorică protejată.
Până la urmă, avem obligația din punct de vedere istoric și arhitectural de a păstra acele reguli care erau aplicate la vremea construirii clădirilor pe care le protejăm și să intervenim doar în limitele impuse la vremea respectivă, pentru a păstra în continuare specificitatea și autenticitatea acestor construcții.
Tocmai de aceea redau mai jos câteva extrase din studiul “Reglementări urbanistice la Bistrița până la cel de-al doilea război mondial” de arh. Corneliu Gaiu și pentru a vedea cât de simplu și eficient erau reglementate problemele urbanistice ale Bistriței în vremuri istorice.
„Încă din 1867 reprezentanții orașului au luat în discuție un plan privind sistematizarea orașului și pavarea străzilor, dar care, din lipsa resurselor a fost abandonat, fiind reluat în 1887 când se pune problema edificării unui sistem de canalizare, la început în orașul vechi, urmând apoi sa fie extins în suburbiul de sus și cel de jos. Concomitent, s-a elaborat un program de sistematizare a localității, de aliniere a străzilor. Între 1892 – 1894 s-a efectuat o amplă lucrare cadastrală în care s-au stabilit amplasamentele unor viitoare construcții, deschiderea de noi străzi, traseele rețelelor de apă și canalizare. (…)
Țesutul urban al bistriței încorporează constrângerile și reglementările care au stabilit evoluția orașului, de la trasarea tramelor stradale, la evoluția parcelarului, tipologia caselor și modul de ocupare a terenului. Adaptarea la un mod de viață nou, diferit de cel anterior, a adus modificări ale ansamblului urban care, în măsura în care nu și-au propus să distrugă sistematic o anumită structură urbană, dau un plus de bogăție istorică așezării și nota de particularitate și interes.
Comparația între prevederile regulamentelor de urbanism și aspectul zonelor în care acestea au acționat, grija cu care au urmărit păstrarea valorilor acumulate și modul de inserție a intervențiilor, ne dovedește cât datorează aspectul actual acestor reglementări. La 1720 magistratul numește un Villicus (Stadhannen) căruia îi revenea sarcina urmăririi lucrărilor de construcție, dar și a modului în care erau întreținute străzile, podurile, fântânile și izvoarele, morile, câmpurile și pădurile orașului (Dahinten 1988, 345), iar prin instrucțiunile din 1771 se stabilea ca cei care executau lucrări de construcție fără avizul magistratului să plătească o amendă de 10 fl. (Dahinten 1988, 346).
În 1858 a fost adoptat un regulament provizoriu al construcțiilor, pentru ca din anul 1865 urmărirea lucrărilor să revină inginerului orașului (Dahinten 1988, 347) în baza statutelor aprobate de către consiliul orășenesc.
În evaluarea problemelor de urbanism ale Bistriței ne stau la dispoziție statutele de construcție din 1888 și 1913 și Regulamentul edilitar și de poliție al construcțiilor în orașul Bistrița din anul 1935. Aceste instrumente au reglementat activitatea edilitară și au oferit cadrul evoluției urbanistice a Bistriței în acest interval. Ele se ocupă atât de construcțiile din intramuros cât și de cele care privesc extinderile intravilanului și se referă la: parcelări, construcții noi și extinderi “toate modificările aduse construcțiilor existente prin care se schimbă aspectul, stabilitatea sau condițiile de locuit” – pentru care sunt necesare autorizații de construcție.
Parcelarea prevede că „fiecare parcelă de casă să aibă o lungime de fațadă de cel puțin 12 m, ca să se procure pentru edificiu aer și lumină în mod corespunzător”, iar străzile și ulițele să aibă o lățime de cel puțin 16 m. Cerința cea mai capitală a parcelei de casă este aceea să nu fie mai mici de 150 de stânjeni pătrați (540 m2). În piețele orașului acoperite de clădiri lărgimea străzii se poate reduce sub această mărime dar nu mai îngustă de 12 m. Regulamentul din 1935 prevede o suprafață minimă a parcelei de 500 m2 cu un front de cel puțin 15 m. Parcelele cu suprafață mai mică pot fi admise doar cu excepții. În statutul din 1913 se prevedea posibilitatea edificării în spațiul construit pe suprafețe de până la 400m2 și o deschidere a frontului de minimum 12 m. La toate parcelele suprafața neacoperită de clădiri trebuie să fie de 1/4. În regulamentul din 1935 această prevedere se referă doar la parcelele din intramuros, celelalte trebuind să dețină o suprafață liberă de cel puțin ½ din suprafața totală.
Pentru a obține autorizația de construcție erau precizate documentele necesare: plan de situație, secțiuni, fațade „toate planurile trebuind să fie făcute la scară și cotate precis și corect”. Planul putând fi respins de către autoritatea în construcție dacă „va strica aspectul frumos al străzii, uliței sau pieței” sau dacă acestea nu sunt în conformitate cu reglementările legale.
Statutul din 1888 prevede că executarea construcției se poate acorda doar persoanelor îndreptățite, prevedere menținută și în reglementările ulterioare „mici zidari și dulgheri, maeștri zidari și dulgheri, maeștrii conducători, conductorii, arhitecții și inginerii titrați vor putea conduce și executa lucrări numai în limita calificației și drepturilor ce posedă”.
Regulamentul din 1913 stabilește limitarea clădirilor în Bistrița la maximum trei nivele. „Fiecare casă care se va clădi din nou în străzile principale ale urbiului interior trebuie să aibă cel puțin un etaj, dar nu poate fi clădit mai înalt decât cu două etaje. În străzile laterale și în suburbii este permisă și ridicarea de case cu un singur nivel”. În regulamentul din 1935 se admit tot construcții cu subsol, parter și două etaje, precizându-se străzile în care se admit doar clădiri cu două nivele: piața Regele Ferdinand (Marktplatz), strada Carol I (Holzgasse), strada I. Corvin (Beutlergasse), bulevardul Brătianu (Spitalgasse), strada Principele Nicolae (Ungargasse), piața Voivodul Mihai (Klein ring) și Piața Unirii. Înălțimea caselor, se prevede că nu va depăși în mod normal 12 m, calculați până la cornișa principală, iar cea a camerelor de locuit era stabilită la 3 m în 1913 și la 2,80 în 1935.
Casele care urmau să fie ridicate în „urbiul interior” trebuiau să fie lipite direct una de alta, nefiind admise spații intermitente pentru porți de intrare, streșini, etc.
Prin statutele din 1888 se stabilea că „pe promenadă se pot construi numai edificii în stil de vile cu grădini de fațadă îndepărtate de cel puțin 5 m de la marginea vecinilor”, „afunzimea grădinilor” fiind stabilită la cel puțin 6 m. Pe aceste parcele se interzicea construirea de grajduri sau orice edificii economice.
În Regulamentul din 1935 aceleași prevederi se extind și pentru latura nordică a străzii Regina Maria (Fleischerallee), pe bulevardul Dinu Brătianu, pe strada nr. topo 93 / 38 la 93 / 29 pe râtul orașului de sus și partea sudică a străzii Principesa Ileana (str. Gării) de la nr. topo 2112 / 1 la nr. topo 6622/31.
Pe străzile Zimbrului, O. Goga și Barthou (str. Ursului) se puteau ridica vile fără grădini la stradă. În același timp, se definea noțiunea de vilă la construcții cu cel mult un subsol, parter și un etaj, care să aibă la stradă cel puțin 2 încăperi. Construcții duble în aceste perimetre erau admise doar dacă ele erau construite concomitent.
Pe parcelele din parcul orașului, care se mărginesc cu strada Kogălniceanu, construcții noi se admiteau numai pe linia de sistematizare.
Dacă în primele reglementări nu se stabilesc interdicții pentru amplasarea anexelor gospodărești, în regulamentul din 1935 se interzice cu desăvârșire, în perimetrul vechii cetăți, construirea de grajduri și șuri noi, iar în restul orașului acestea trebuiau să fie doar din materiale neinflamabile. Fac excepție construcțiile de pe parcelele acordate după reforma agrară.
Dacă reglementările mai vechi interziceau plasarea locuințelor în podurile caselor, regulamentul din 1935 face referire și la mansarde care trebuiau să aibă o înălțime de cel puțin 2,5 m.
Erau reglementate modalitățile de construcție, materiale ce puteau fi utilizate la construcții, amenajările sanitare și alte aspecte care să asigure salubritatea spațiilor de locuit și prevenirea incendiilor.
Construirea de rezalite, portaluri, colonade sau pilaștri la fațade se admit doar dacă ele nu depășesc cu 0,20 m linia de sistematizare. Balcoanele se admit doar în străzile cu deschideri de peste 16 m și înălțimea lor nu poate fi mai mică de 3 m (1913) respectiv 3,5 m (1935). Ele nu pot ieși cu mai mult de 1,25 m de la linia zidului. Soclurile nu pot depăși cu mai mult de 0,20 m alinierea și nu pot depăși ca înălțime 1,5 m.
O atenție particulară era acordată măsurilor de prevenire a incendiilor, asta și în virtutea deselor incendii care în perioadele anterioare au afectat largi părți din oraș și a căror amintire era încă vie în memoria bistrițenilor. Se insista pe utilizarea doar a materialelor neinflamabile și asigurarea izolației prin executarea de ziduri de foc, calcane și straturi de lut peste plafoanele de lemn. Lemnăriile și grajdurile trebuiau să fie ridicate cu acoperișuri „incombustibile”, iar dacă se învecinează cu alte construcții trebuiau prevăzute cu ziduri de foc. De altfel, regulamentul din 1935 interzicea edificarea, în perimetrul cuprins între străzile Odobescu, Principesa Ileana, Regina Maria, piața Petru Rareș, canalul morii și râul Bistrița, de astfel de acareturi.
În perimetrele lotizate după reforma agrară din 1921 era îngăduită atât ridicarea de locuințe din paiantă sau lemn, cât și de anexe gospodărești din aceleași materiale, dar toate trebuiau să aibă învelitori din materiale rezistente la foc. Și în aceste cartiere imobilele aflate cu fronturile la căile principale de comunicație, de-a lungul drumului național și pe strada Andrei Mureșanu, trebuiau să fie ridicate exclusiv din cărămidă sau piatră.
Dacă în regulamentul din 1913 se stabilea doar ca în cazul în care acoperișurile din șindrilă sau paie aveau nevoie de reparații, acestea să fie îngăduite doar prin apelarea la materiale neinflamabile, prin regulamentul din 1935 se stabilea un termen de 6 luni pentru înlocuirea învelitorilor de draniță sau hârtie gudronată cu altele neinflamabile, la locuințele situate în intravilan.
Nu erau lăsate în afara reglementărilor, fiind făcute precizări în ceea ce privește dimensiunile minime ale spațiilor de locuit, asigurarea luminii naturale și aerisirii încăperilor. Era fixată și obligația proprietarilor de a întreține curățenia trotuarelor și șanțurilor din fața casei „în timpul verii trotuarele precum și șanțurile sau scurgerile de apă de lângă acestea se vor stropi, mătura și curăța… în fiecare dimineață până cel târziu la ora 7”, iar iarna zăpada și gheața trebuiau înlăturate zilnic până la ora 8 și în timpul zilei de câte ori era necesar.
Era prevăzută obligativitatea prevederii cu jgheaburi și scocuri a caselor pentru ca apa de ploaie să nu se scurgă pe trotuar, proprietarii fiind obligați să se îngrijească de funcționarea lor ireproșabilă și buna lor legătură a acestora la rețeaua de canalizare.
Din motive de ordin estetic dar și igienic și sanitar, toți proprietarii de case sunt obligați să-și întrețină în bună stare locuințele și să-și zugrăvească fațadele dar nu se permite spoirea unei fațete cu zugrăveală albă”. La fel trebuie întreținute bolțile porticului „Sugălete” în culorile stabilite de primărie precum și pasajele ce unesc străzile principale.
Împotriva unora dintre prevederile regulamentului edilitar din 1935, Biserica Evanghelică, din cauza „situației materiale extraordinar de grele” și a costurilor ridicate ale unora dintre cerințele noului regulament cum ar fi înlocuirea învelitorilor din șindrilă și dotarea cu ziduri de foc a tuturor construcțiilor din intramuros în patru luni de zile, prevăzute în articolele 39 și 27, sau a zugrăvelilor fațadelor „de câte ori va fi de trebuință” face apel la organul de judecată din Cluj pentru anularea acestor prevederi sau acordarea unei perioade de 25 de ani pentru aducerea lor la îndeplinire, evitându-se astfel amenzile mari stabilite de regulament.
Preluând multe dintre tradițiile și cutumele societății locale, adaptate provocărilor unei lumi în proces de modernizare, regulamentele urbanistice au avut o contribuție semnificativă în menținerea unui echilibru între nevoia de înnoire și dorința de a păstra nealterată structura burgului medieval, atât în ceea ce privește rețeaua stradală, parcelarul, modului de ocupare a terenului, planimetriei și volumetriei caselor.
Relația dintre orașul vechi și extinderile impuse de creșterea demografică au urmărit să păstreze caracterul urban al spațiului construit, mai cu seamă pe axele de comunicație principale, ca o sistematizare care să răspundă urbanismului modern. rezultatele acestor regulamente au concurat la menținerea, până în anii ’70 ai secolului XX când s-a declanșat industrializarea extensivă și a început ridicarea noilor cartiere de blocuri, specificului urbanistic de burg medieval pentru Bistrița.” (Reglementări urbanistice la Bistrița până la cel de-al doilea Război Mondial, cercetător arh. Corneliu Gaiu).
