Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Îl întrezăresc printre oftaturile celor ce-mi îngenunchează înainte, la mărturisire. Omul care voi fi. Cel despre care nu știu nimic, deși am pretenția că în fiecare zi clădesc, cărămidă după cărămidă, căruia îi cioplesc profilul prin fiecare carte citită, prin fiecare om îmbrățișat. Vax albina. În mine, ghemuit, așteptând bătrânețea, un străin care vorbește o limbă necunoscută. Care-mi poartă conștiința mea cum poartă unii hainele altora, iau și eu jacheta asta că mi-e frig, am venit la tine doar în bluzon, ți-o aduc mâine sau treci tu pe la mine, pa paa! Și mi-e tot mai clar, pe măsură ce albul se sedimentează la tâmplă, că în noi mai sunt niște oameni, pândindu-ne mișcările cu ochii pe ceas, așteptând să plecăm cu tinerețea hoinari în amintiri și să iasă la suprafață, ca un înotător în apnee căruia i s-a terminat aerul din plămâni, dând spasmodic din mâini, aproape sufocat, icnind exoftalmic la lumina unui cer nou, necunoscut.
Mi-e tot mai limpede, cu fiecare noapte care se alătură celorlalte, cu fiecare zi care se scade din alea care mi-au mai rămas. Am decis să numesc asta paraconștiință. Nu meta, în față, dincolo. Para, alături, lângă. O conștiință despre care nu știm nimic, cum nu știm despre cultura de bacterii pe care o ducem în intestin, despre infarctul care ne paște tăcut, ori despre vreo gânganie cu opt picioare care foșnește în frunzele putrede ale unei păduri îndepărtate. Oamenii ăia, pe care-i țin în brațele inimii de decenii, cu care am clădit poteci de comunicare, dar ce zic eu poteci, autostrăzi cu șase benzi pe sens, pe care ne-am colportat unii altora toate durerile și speranțele, că și preotul se mărturisește penitentului chiar tăcând, oftându-și sieși, oamenii ăia zic, care au îmbătrânit în curtea inimii tale și care îți prăvălesc deodată în poală chestii uluitoare, din tinerețe, despre care credeau că nu știu nimic. Sau, în cea mai convenabilă soluție carteziană, că au uitat de mult timp totul. Cutremurător de înfricoșător. Mă uit în ochii lor înconjurați de structuri paianjenoase, de piei galbene și vineții, le ascult gurile devenite știrbe între timp (aș putea să-mi amintesc anul fiecărei pierderi de dinți, ca un elev conștiincios care-și amintește fiecare bătălie a unei glorioase domnii), Iisuse, Înviatul meu Desculț, cum au putut duce toate astea fără să știe, crezând că nu? Ce taină uluitoare ai pus în om, amintindu-ți de el, și l-ai poleit cu duhul conștiinței, singura care-l separă de destinul târâtoarei?
Că de fapt, nimic nu uităm, nimic nu lepădăm. Și cel mai mic praf. Cea din urmă îmbrățișare pe care am refuzat-o, fiecare cincizecidebani pe care i-am strecurat șmecherește în buzunar, după ce i-am găsit într-un cărucior la hipermarket, fiecare înjurătură scrâșnită nisipos între maxilare, ia mai dă-l în mă-sa și pe ăsta cu fițele lui, fiecare rău pe care l-am pășit pe deasupra, întorcând capul să nu-l vedem, să nu ne încurce fengșuiul cotidian, gândirea pozitivă și destinul astral, toate astea se strâng undeva, într-un buzunar al inimii, în paraconștiință, și așteaptă să devenim oamenii bătrâni care vom fi. Că fiecare vede că înțelepții mor cum mor și neînțelepții și nebunii, și lasă altora bogăția lor. Și singura bogăție pe care o iei pe tine, ca o palla imperială cu care te încoronezi în veșnicie, e cât de mult ai iubit. Și dacă ai iubit, cât de mult ai iertat. Și dacă ai iertat, cât de mult ai miluit. Că plin e pământul de mila Domnului, iar lumina zilei e degetul cu care Înviatul mângâie pământul, că pământ suntem și se vor uita și nu se va mai vedea locul nostru în veci. Aia e. Deșertăciune toate, doar Dumnezeu plutind deasupra tuturor, dând prelung din aripile mantiei Sale azurii, și noi, agățând puf din hlaminele de sus, bucățile de iubire pe care le-am trăit unii altora, și cu asta rămânem, cu iubirea, că Dumnezeu e iubire și dragostea nu cade niciodată.
Restul sunt discuții deasupra fundației.
