Pe 9 mai, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ0 a încheiat judecarea apelului în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, foștii anchetatori din Direcția a VI-a a Securității Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile. Verdictul completului format din Valerica Voica, președinte, Constantin Epure, Alin Sorin Nicolescu este așteptat pe 4 iulie.

E vorba de primul proces pentru infracțiuni contra umanității ale unor torționari din perioada Ceaușescu. Cel care „a imaginat pentru teroare o metodă mai perfidă”, menținându-se mai bine de două decenii la conducerea unei țări pe care a dus-o în pragul falimentului, dar de la care cerea adulare unanimă.

Un cult al personalității de tip nord-corean, care în Europa nu se mai regăsea decât în Albania în acei ani, impus de un vast aparat represiv, ce dispunea de peste 500.000 de informatori, una din cele mai ample rețele, raportat la populație, din lagărul comunist.

Celor interesați de detaliile și probatoriul cazului Ursu – respectiv, istoria sa, motivele, mărturiile și documentele care dovedesc în mod covârșitor atât vinovăția inculpaților pentru actele de tortură la care l-au supus pe Gheorghe Ursu, cât și violența generală și sistematică a dictaturii în slujba căreia le-au comis, vă recomandăm concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în formă extinsă (230 pagini) și în sumar (76 pagini).

Represiunea din perioada dictaturii Ceaușescu

Probele depuse la dosarul acestui caz atât de procurori cât și de părțile civile dau un răspuns și la întrebarea: cum am acceptat noi, românii, cultul lui Ceaușescu, atât de destructiv economic și moral, atâția ani?

Un număr substanțial de mărturii și documente inclusiv de la CNSAS aduc la lumină „metodica” represiunii disimulate, sau „doctrina prevenției”. Prin dezinformare, „jocuri operative”, „destrămarea anturajelor”, „compromiterea” multora din opozanți, psihiatria politică, monitorizarea populației prin „tehnică operativă” și vasta rețea informativă, delațiune, amenințări și la nevoie, o represiune violentă de tip stalinist (deseori disimulată), Securitatea a reușit să proiecteze imaginea unei forțe omniprezente prin care a terorizat societatea românească.

Torturarea lui Gheorghe Ursu în închisoare este o mostră a practicilor variate de represiune la care recurgea regimul Ceaușescu în ultimele decenii comuniste.

O caracteristică importantă a represiunii ceaușiste a fost deghizarea reprimării actelor de opoziție (de regulă „înscrisuri dușmănoase” sau „atitudini ostile” împotriva dictatorului) „sub acoperirea miliției” și a „altor organe” (justiția, spitalele psihiatrice), confecționând opozanților acuzații de drept comun sau de „trădare”, „legende” că ar fi plătiți de „agenturi străine” sau că ar fi iredentiști, sau chiar colaboratori ai Securității. A reușit astfel să camufleze cele mai multe cazuri de represiune violentă motivată politic, dar și „compromiterea”, „defăimarea” și „destrămarea anturajelor” unui mare număr de opozanți, „eroi rămași fară glorie”.

Motivul pentru care nemulțumirea românilor excedați de frig, lipsuri materiale și umilință represiunii nu a explodat mai devreme a fost tocmai eficiența doctrinei dictatorului și a Securității de „prevenire” prin frică, disimulare și compromitere, a coagulării opozanților într-o mișcare de masă.

Citiți continuarea în presshub.ro