Cafeaua amară

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Ea ridică ochii din farfurie și zice taci, că-l omori. E prea târziu. Povestea a fost deja spusă și rupe din pieptul meu bucăți sângerânde, îmi tremură mâna pe furculiță și din mine n-a mai rămas decât visul ăla tainic, să fiu singur cu Desculțul, să mă ghemuiesc și să aștept timpul unei învieri proaspete.

Nici nu știu dacă ar trebui să v-o spun sau să o îngrop în mine și să încerc s-o uit.

Îi intrase unuia un pisic în bucătărie, ăsta tăiase porcul și pe masă era împrăștiat, desfăcut, tranșat, sau cum s-o numi situația, și pisica a tras de pe masă ceva din porc, și ăla, mi se povestește cu cutremur, a prins pisica și s-a răzbunat pe ea, a prins-o într-o cușcă de metal și.

Mă opresc puțin și mă duc să-mi mai fac o cafea. De pe holul casei parohiale îmi râd cu toată gura rucsacul albastru și ghetele de drum lung. Într-o zi o să le las pe toate și-o să plec în lume, dezbrăcându-mă de facebook și de propriul nume. O să bat la uși străine și-o să cer o coajă de pâine de la alți cerșetori ca mine, că străini suntem toți și străini ca toți părinții noștri.

Groaznic de amară cafeaua.

Bun, să continui. Deci omul ăla a prins pisica într-o cușcă de metal și a ars-o cu lampa de gaz. De vie. Nu știu dacă a ars-o până a murit sau s-a oprit, pentru că în timp ce mi se povestea asta mi s-a întunecat privirea și n-am mai auzit nimic.

Groaznică e cafeaua asta. Foarte amară.

De câteva zile mă rog în gol, toate rugăciunile mele au chipul unei pisici arse de vie, sunt praf și pulbere, m-a sunat Mihai să mă întrebe cum gestionez hate-ul de pe internet și n-am avut puterea să-i spun că toate nopțile mele au chipul unei pisici arse de vie, și aseară, vorbind cu Mirela,

Mirela e un om blând de departe care m-a ajutat fără să mă cunoască, mi-a întins o mână și m-a ajutat cu efort și strădanie, și vorbind cu ea îmi spune că s-a întors cancerul ăla de care credeam că scăpase și că e sfârșită de chin, ia pastile și se roagă, și-mi dau deodată seama că în durerile ei femeia asta m-a ajutat, s-a târât peste suferința ei și mi-a livrat o porție de bine, ce fel de om poate fi Mirela, care s-a rupt din chin să mai fie încă o dată de partea Desculțului meu bun?

Să mă iertați, părinte, nu, nu e nimic de iertat, Mirela, fără să știi mi-ai scos inima dintr-o cușcă metalică și e iar senin în pieptul meu, o să fie bine, vom învinge, că de aia o să se nască iar Dumnezeu-prunc la marginea unui sat uscat, doar de aia.

Vă rog, rugați-vă pentru Mirela și pentru cel cu pisica arsă în cușcă.

Amândoi sunt copiii Înviatului și pe amândoi îi iubește la fel, oricât de nedrept ar suna asta, că Dumnezeu iubire este. Și de aia se naște Hristos, că cerul fiind departe încă, să ne aducă știri de-acolo, să nu uităm, să nu uităm cine suntem și încotro de fapt.

Foto credit: Imagine de Annette Meyer de la Pixabay