Mihaela Moruțan, montaniardă, pasionată de expediții, munte și natură, de profesie economist, director Managementul Calitatii la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița, a cucerit vârful Elena, din munții Ruwenzori/Uganda. Mihaela a participat într-o nouă expediție alături de exploratorul David Neacșu, cel care a cucerit și Everestul.
Mihaela Moruțan povestește cum a fost pentru ea această nouă experiență, într-o postare pe Facebook, pe care o redăm mai jos integral:
”Așa cum ne-a obișnuit, David trebuia să organizeze o premieră. Am fost cea mai mare echipă care a urcat vreodată pe munții Ruwenzori din Uganda. Poate o să vi se pară puțin dar, am fost o echipă de 13, iar logistica pentru 13 oameni e extrem de dificilă : 13 ghizi, 5 bucătari, 2 ranger ( care ne au însoțit tot timpul înarmați, unul în față și unul în spate) şi peste 25 de portări care ne-au cărat în spate bagajele, mâncarea şi tot ce am avut nevoie.
După 3 nopți petrecute în munți, am început să scriu aceste rânduri de la refugiul Bujuku 3961 m (al treilea refugiu din expediția noastră spre Vf. Margherita).
De la Bujuku am plecat spre Elena Hut 4515m, ultimul refugiu înainte de vârf. Traseul mi s-a părut extrem de dificil și solicitant, urcare pe bolovani și o pantă destul de înclinată, mlaştină multă, piatră umedă, ploaie, iar pe langa toate acestea si răul de altitudine care îngreuna mișcările (saturație 77%).
Ajunsă la 4515 m, am avut un episod de descărcare, am plâns de bucurie. Lipsa oxigenului se simțea din ce în ce mai mult. Am mâncat şi am plecat să văd cum e traseul de vârf. Alunecam foarte tare, nu aveam prize, înclinația destul de mare, iar asta era doar începutul. Urma ghețarul cu două porțiuni destul de grele. Cațarare pe perete vertical.
Ultimii 500m diferență de nivel am considerat că sunt foarte riscanți şi, am decis că vârful meu e aici, la Elena Hut şi nu o să merg mai departe . Vizibilitatea ar fi fost redusă, deoarece se pleca noaptea, pietrele erau umede și nu am vrut să risc nimic.
Din echipa noastră de 13 doar 3 au hotărât să facă vârful și îi felicit pentru curaj.
Coborârea spre Kitandara, care se află la granița cu Congo, a fost spectaculoasă. Am trecut de la stânci si bolovani la o vegetație superbă. Este un loc de poveste. Refugiul la marginea unui lac, pe care dacă puteți să credeți, erau rațe ( la aproape 4000m).
A urmat apoi o zi extrem de dificilă de la refugiul Kitandara înapoi la Nyabitaba, o urcare cu o diferență de nivel de 300 m pe mai puțin de un kilometru, apoi coborâre prin mlaștină şi stâncă până la 2651m, în total 12 ore de mers.În fiecare zi am spus “Azi a fost ceva rău de tot”, dar ultima zi chiar a fost. Am simțit că nu mai vreau, au fost multe momente în care, dacă ghidul meu nu ar fi fost atent aș fi putut să mă accidentez sau poate chiar mai rău.
Munții Ruwenzori sunt o adevărată terapie, dar și o provocare. Urcatul prin noroi şi mlaștină, coborârile și urcările pe stâncă (care uneori am simțit că-mi pun viața în pericol), ploaia, condițiile extrem de grele din refugii ( -15 grade , uneori şi 13 oameni într-un singur loc, nopțile nedormite, zilele solicitante, lipsa de apă…), șapte zile fără semnal , doar un telefon prin satelit de la care sunam fiecare acasă câte două minute când prindeam semnal, au fost o adevărată luptă cu mine. Am și cedat, dar m-am descărcat și am continuat.
Munții Ruwenzori sunt o terapie pentru suflet, o provocare pentru trup, iar fiecare zi m-a învățat ceva nou despre mine.
Șapte nopți în munți, o experiență unică pe care ar trebui să o trăiești o dată în viață.
Las fotografiile să vorbească, dar nu o să exprime cu adevărat ce am trăit.”
