Ioana Emrich este elevă la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clasa a IX-a , și a participat sub coordonarea profesoarei Sîngeorzan Aurica, la concursul organizat de Asociația Cultul Eroilor ”Regina Maria”, filiala Bistrița-Năsăud, intitulat ”Eroul din familia/localitatea mea”. Ioana a scris povestea străbunicului său Johan (Ioan) Emrich care a supraviețuit deportării în Uniunea Sovietică și a adus cu el acasă o cană din care a mâncat în toți anii surghiunului.
Am stat de vorbă cu Ioana chiar la festivitatea de premiere unde a primit diploma pentru locul întâi și ne-a relatat că este foarte emoționată și a decis să scrie despre străbunicul său după ce a văzut cana aceea veche și a aflat povestea deportării străbunicului de la tatăl său.
Puteți asculta un scurt interviu cu Ioana aici:
Pentru că e importantă memoria strămoșilor noștri am decis să publicăm integral aceste articol câștigător la concursul școlar din anul 2025.
Cana străbunicului meu
Articol scris de Ioana Emrich
prof. coord. Sîngeorzan Aurica
Fiecare om are pe cineva pe care îl admiră pentru puterea de a trece peste greutăți. Pentru mine, acel om este străbunicul meu, Ioan Emrich, care a supraviețuit deportării în Uniunea Sovietică. Povestea lui, spusă mai departe în familie, m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce a trecut și cât de multe a îndurat.
Tatăl meu, Cristian-Günter Emrich, mi-a arătat o cană metalică care i-a aparținut străbunicului meu, Ioan Emrich (Janos pe certificatul de naștere, eliberat la data de 08.02.1955 după Registrul Stării Civile la nr. 134 din anul 1916 luna iulie, ziua 19). Străbunicul meu a folosit cana menționată în perioada ianuarie 1945 – iarna dinspre 1954/1955, când a fost deportat în Uniunea Sovietică pe motive etnice (era cetățean român de naționalitate germană), iar familia tatălui meu a păstrat-o pentru a ne aminti atât despre persoana străbunicului cât și de suferințele fizice și psihice (datorită despărțirii violente de soție și de cei doi copii minori) îndurate de către acesta în perioada deportării.
Numele străbunicului meu apare în documentele oficiale modificat din cauza schimbărilor politice survenite în țara noastră astfel: în anul 1916, Transilvania se afla în imperiul Austro-Ungar și mulți erau înregistrați în registrele oficiale cu nume maghiare, de unde numele „Janos” în certificatul de naștere. Pe certificatul de căsătorie eliberat la data de 08 februarie 1955 prenumele său este „Ioan”, iar pe piatra de mormânt și în înregistrările bisericii evanghelice este folosit prenumele „Johann”.
În articolul „Deportarea sașilor bistrițeni”1, se prezintă pe larg întemeierea orașului („burgului”) Bistrița de către coloniștii germani, originari din zonele Flandrei și Saxoniei, de unde denumirea de „sași”. În anul 1944, în zona Bistriței, Reghinului și a Transilvaniei de Sud trăiau un număr de circa 40.000 de cetățeni români de naționalitate germană. La data de 13 octombrie 1944, trupele sovietice au pătruns în municipiul Bistrița și au preluat conducerea administrației locale. Reintroducerea administrației civile românești în nordul Transilvaniei a avut loc în primăvara anului 1945. Perioada de stăpânire sovietică a fost marcată de somația pe care au trimis-o guvernului Rădescu în 6 ianuarie 1945. Aceasta prevedea mobilizarea tuturor cetăţenilor români de etnie germană în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordonanța de deportare a cerut deportarea tuturor bărbaților cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani şi a femeilor cu vârste între 18 şi 30 de ani, excepție fiind femeile gravide, cu copii sub un an şi persoanele inapte de muncă.
Ridicarea populației germane a început la 13 ianuarie 1945 în Bucureşti, Braşov şi Timişoara.
Prefectura județului Năsăud a dat ordonanța de deportare la data de 13 ianuarie 1945, fiind pusă în aplicare chiar din acel moment, chiar dacă era vorba de ora trei dimineața. Prin urmare, ridicarea persoanelor, din locuințele lor, care ulterior au fost deportate, a fost realizată pe timpul nopții, așa cum se vor face ulterior aproape toate arestările şi ridicările.
Doctorul Franz Payer în cartea Viaţa unui medic2 , capitolul „Deportarea în U.R.S.S. (19451946 ) descrie deportarea în felul următor: „Am fost asigurați că ar fi vorba de o internare temporală”. Conform autorului, după arestare au fost duși la sediul siguranței locale sau al postului de jandarmi unde au așteptat venirea camioanelor rusești care îi transportau la Bistrița, în fosta cazarmă a batalionului de vânători de munte. După o haltă la Cluj unde li s-au mai alăturat şi alţii au ajuns la Iaşi.
Viorel Rus în „Rezistența anticomunistă în Judeţul Bistriţa-Năsăud”, bazându-se pe mărturiile scrise ale Dr.Franz Payer şi ale doamnei Olga Pfeiffer a oferit informații referitoare la deportare „Traseul parcurs de garnitura celor mai bine de 40 de vagoane cu deportaţi în trei săptămâni a fost Iaşi-Dniepropetrovsk-Harkov-Voronej-Saratov-Sâzrani-Kuibâşev-Orenburg- Kuvandâk pe râul Samara.” Până la destinație au avut de îndurat frigul groaznic, setea şi foamea, autorităţile sovietice dându-le mâncare de patru ori în trei săptămâni3.
În documente oficiale numele străbunucului meu este scris greșit, „Emrisch Ioan” pe adresa de internet https://rasunetul.ro/deportarea–sasilor–bistriteni, respectiv „Emerik Iohan” pe adresa de internet http://www.cnsas.ro/egd.html, la pagina 925, poziția 121306 (Anexa 1).
La momentul deportării, străbunicul meu avea doi băieți, în vărstă de 3 ani, respectiv 2 ani, care au fost îngrijiți de către mama lor (străbunica mea, Irina Emrich) până la întoarcerea acestuia casă.
Străbunicul era frizer, iar frizeria lui din municipiul Bistrița, situată în zona în care se află în prezent clădirea de la nr. 1-4 din piața Mihai Eminescu, într-o clădire ce a fost demolată în timpul regimului comunist, a fost închisă.
Rudele apropiate ale străbunicului au ales calea emigrării în Austria, luând cu ei doar strictul necesar, însă acesta a considerat că, deoarece nu a fost soldat și nu a luptat în război, nu trebuie să meargă cu ei. Din cele relatate de rude, în perioada în care a fost deportat, Ioan Emrich a muncit într-o mină de cărbuni situată în zona Siberiei, în frig, primind mâncare supe/ciorbe din coji de cartofi sau alte legume în cana menționată mai sus, pe care a adus-o cu el după ce a fost eliberat, ajungând acasă mergând sau fiind luat cu căruța de persoane miloase.
După revenirea în Bistrița, și-a reluat activitatea de frizer, meserie pe care a desfășurat-o până în anul 1965, când s-a mutat împreună cu soția sa și familia fiului cel mare în municipiul Sibiu.
Străbunicul meu a decedat în data de 21 decembrie 1973, la vârsta de 57 ani, ca urmare a stării precare de sănătate survenită din cauza muncii silnice depuse în perioada deportării, fiind înmormântat alături de străbunica mea în Cimitirul Central din municipiul Sibiu, strada Calea Dumbrăvii nr. 155.
După decesul bunicii mele, Elvira-Maria Emrich, tata mi-a adus cana și mi-a spus că este moștenirea mea, iar fiecare poveste pe care o aud despre această cană, este un drum pe care eu călătoresc în istorie, alături de străbunicul meu.
foto: Cana lui Ioan Emrich din arhiva personală a familiei Emrich
Bibliografie:
- Informator: E.C.G., 50 ani, Bistrița.
- Franz Payer, Viața unui medic, Editura Semne, București, 2003.
- Viorel Rus, Rezistenţa anticomunistă în Judeţul Bistriţa-Năsăud, Editura Ioan Cutova, Bistriţa, 2005.
Webografie:
- https://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/rumaenien/23318–namensliste–derhttps://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/rumaenien/23318-namensliste-der-deportierten.htmldeportierten.html, accesat in data de 31.03.2025.
- Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, http://www.cnsas.ro/egd.html, la pagina 928, accesat in data de 31.03.2025. Anexa 1
https://rasunetul.ro/deportarea–sasilor–bistriteni, accesat în data de 31.03.2025.
Piatra de mormânt a străbunicului meu, Johann Emrich, din arhiva personală a familiei Emrich
Certificatul de naștere al străbunicului meu, din arhiva personală a familiei Emrich
Certificatul de căsătorie al străbunicului meu, din arhiva personală a familiei Emrich
